„Doi din trei români declară că nu ştiu nicio limbă străină. Asta arată datele publicate recent de Eurostat, după un sondaj făcut în toată Uniunea, care a durat un an de zile. Proporţia îngrijorătoare ne plasează pe locul al doilea în Europa, după Marea Britanie, la capitolul neştiutori” anunţa ProTv, să zicem că întâmplător, de Ziua Limbii Române 2018. „Elevii din România, pe primul loc la limbi străine (Eurostat)” anunţa cu un an şi ceva în urmă DcNews, citând Agerpres. „România ocupă locul patru în Uniunea Europeană la studiul limbilor străine” anunţa, cam în aceeaşi vreme, Euractiv, citând tot Eurostat. Şi „72% dintre romani vorbesc cel puţin o limbă straină – Eurostat” anunţa, în urmă cu 5 ani, Ziare.com. Dincolo de astfel de informaţii care doar aparent se bat cap în cap (căci una e să zici că înveţi o limbă străină şi alta e să o vorbeşti şi s-o scrii!), de-a lungul secolelor, românii (inclusiv atunci când chiar ei înşişi nu-şi dădeau acest nume), unii dintre ei, au învăţat/ vorbit, la presiunea istoriei, limbi slave, maghiara, germana, franceza, rusa… Iar în timpuri ca cele de acum (mai mult sau mai puţin) engleza, italiana, spaniola. Joi, preşedintele ţării, Klaus Iohannis, observa corect că limba (română) „a reprezentat unul dintre pilonii pe care s-a bazat înfăptuirea Marii Uniri și a rămas liantul cultural și spiritual care ne leagă de România”, rezemându-se pe un citat din Emil Cioran: „Nu trăim într-o țară, ci într-o limbă”. S-ar putea zice că, dacă a fost să dăinuim (iată, după o vorbă a slavilor de la vest de Dunăre prin care se înţelege chiar „a trăi”) până azi, pe limba noastră am rezistat. | L.D. Clement
