Sunt două şi le ştiu de când am venit în cartier. Pe-atunci să fi fost ele de grădiniţă; acum – doar după vârstă – ar fi gata de liceu, sunt domnişoare. Ocrotite din ochi de mama lor, de o mătuşă şi, adesea, pare-se de alţi membri ai familiei lărgite, au învăţat de mult meserie. De fapt, ca la începutul pe care mi-l amintesc, nici acum n-au nevoie de cuvinte şi tânguieli. E suficient să ridice către oameni ochii zâmbitori şi să zâmbească. Atât. Uneori s-a întâmplat să fie cooptate de clan, în zonă, şi la alte activităţi: mai ades la vânzare de flori, mai arar la vânzare de verdeţuri şi ceva legume de grădină. Nici atunci nu trebuia să insiste. Ca două floricele, era de-ajuns să zâmbească şi să-ţi arate ochi căprui, zâmbitori. Iar după ce-şi isprăveau trebuşoara asta, aveau dezlegare să zburde prin preajmă precum două mioare sau, dacă vreţi, ca doi iepuraşi. Le-am revăzut pe domnişoare în weekend şi, aproape sigur, urmează să le revăd. Căci am uitat să precizez că ele vin în cartier doar când n-au şcoală; doar la sfârşit de săptămână, în zile libere pentru alţii, în vacanţe. Acum deja mi-e teamă că n-or mai încăpea în zonă, căci în zilele astea prepascale concurenţa e enormă. Au apărut şi nişte cotoroanţe străine şi vechi de ani, cu mâini lungi şi ochi înrăiţi. Şi-mi zic: ele, floricelele, deja calificate fiind, vor continua să lucreze în branşă, poate cu riscul de-a ajunge la rându-le cândva, cotoroanţe cu ochi înrăiţi?… Le voi întreba şi vă voi spune ce voi afla. | L.D. Clement
