Pământenii de rând nu i-au văzut niciodată căutătura. Bănuiau doar că e o dihanie cu trup lutos, sihăstrită undeva în pădurea de sus din care întunericul nu s-a prelins în ulcelele zilei de când se ştie pe lume.
Păstorii i-au găsit urmele pe obcina ruptă curmeziş, pe unde oile sunt urcate în păscătoarea cerului iar toamna coboară înmulţite spre a fi numărate de bacii cârmaci aşezaţi pe scaunele înalte de sub streaşina vetrei. Şi olarii i-au găsit urmele – peceţi fioroase întipărite în argila moale pe care au dus-o acasă pe năsălii de cetină să urzească, pe roţi repezi, potire domneşti, clondire de nuntă, păhărele pentru lăutari şi ulcele pentru sufletele morţilor. Şi hoţii de lostriţe găsit-au semne pe cărările ştiute doar de ibovnici şi lotri. Părelnicul chip al dihăniei s-a învederat însă mai lămurit puşcaşilor din bordeiele ascunse în pământ care îşi orânduiesc aşteptarea după calendarul Lunii. Aceştia, când luminătorul e rotund, aud chiotele haitelor ieşind din râpe, iar când vârcolacii muşcă din carnea de aramă a Lunii ştiu că vin urşii blegi, slăbănogiţi, cu căpăţânile îngreunate de insomnii şi înfometare.
Mihai Camilar
Pândarilor, în cumetrie cu fierarii meşteri de capcane şi plumbi, li s-a lăsat darul de a fi iscusiţi tălmaci de urme, asemeni solomonarilor şi cetitorilor de constelaţii. Ei ştiu tot ce e treaz ori în adormire în pădurea ţesută din bezne – de ce se jeluie buha, de ce ţipă huhurezul, cum râd paparudele, ciuhaia, popânzacii, ce grăiesc, cum şi când se înmulţesc ori mor toate lighioanele. De-atâta vieţuire în sălbăticie, ei înşişi, tălmăcitorii de semne, şi-au schimonosit chipul: sunt scălâmbi, balcâzi, boccii, sluţi, pocitanii hidoase, arătări înfricoşătoare. Ei spun că au zărit matahala păroasă în scânteia cătarei suind măgura printre stânele părăsite şi casele locuite doar de timpul bătrân. Zadarnic au înălţat flintele, trăgacele nu s-au mişcat, iar plumbii s-au scurs în găurile ţevilor. Ursul, neluând în seamă fereastra îngropată-n troian, bălăngănindu-şi capul greu trecu nestingherit dealul. Pe culme se poticni. Simţi în inimă zbateri de ceasornic vechi. Urmele tot mai rare i s-au umplut de ninsoare. Scorbura trupului vlăguit i se umpluse de noapte. Privi cu nesaţ împrejurul, apoi mugi năpraznic pornind la vale uriaşe roţi de omăt. Îndurerat îşi ridică pentru ultima oară braţele deasupra pădurii. În mugetul învolburat, măgurii i s-au desluşit făgăduinţi neclintite ca zicerile părinţilor din patul de moarte: din verde nepierire să se nască flamuri, buciume, fluiere şi viori; rodnice să fie turmele în jurul focului viu; să se umple apele de plute îndrăzneţe, pivele cu undelemn, morile cu grâu, bărdacele cu vin şi veşmintele cu zvon de flori pe poteci nesfârşite; să se umple odăile cu leagăne, satele de hore şi nunţi, pridvoarele cu zurgălăi şi colinde…
Ninsoarea înghite orizontul lăptos. Gerul era numai dinţi. Prăbuşit sub movila de oase, acoperit de troiene, solitarul se făcu una cu muntele.
Nimeni nu va şti niciodată unde îi este sălaşul.
Nimeni nu va şti niciodată dacă în scorbura acestei umbre a locuit un zeu sau un strămoş. Singura mărturie sunt urmele de pe creasta îngustă dintre ochiul plâns şi gura cu humor a poveştii. | CONSTANTIN HREHOR
N. red. Poem în proză cu care autorul l-a vestit şi întâmpinat pe Mihai Camilar din Gura Humorului, laureat al Premiului „Bucovina” al Societăţii Scriitorilor Bucovineni pentru anul 2015, în cadrul Galei „Litere pe zăpadă” din ianuarie a.c.
