Adesea nici nu-ţi dai seama că timpul trece (implacabil, inexorabil etc.), că împrejurimile şi împrejurările („universul nostru strâmt”) se preschimbă, că până şi oamenii sunt cam alţii, cu alte chipuri şi alte purtări. Dar, la o adică, e destul să se întâmple ceva spre a le înţelege pe toate acestea fără tăgadă. Bunăoară ca, într-o zi (după multă vreme în care nici nu mai ştiusei altceva despre el decât că devenise mai vechi decât veacul), să afli că Mircea Ionescu-Quintus nu mai este! Că „a plecat” luând cu sine, amestecate şi îngrămădite ca într-un sipet sau într-o valiză, fragmente ilustrative nu numai dintr-o mare viaţă de om, ci şi dintr-o îndelungată trăire a neamului care iată, acum, pot fi comprimate în secunda unui spasm: refugiu, război, temniţă şi canal; şcoală, carieră profesională şi politică; inclusiv suspiciunea de a fi „colaborat” (înlăturată juridic, cu verdictul inexistenţei dovezilor că ar fi făcut „poliţie politică”). Şi el, un om sub vremi, dar purtându-le cu sine cu verticalitate şi eleganţă, adesea recunoscute chiar de oponenţi. La aniversarea a 100 de ani, declara: „Nu mi-a fost uşor să trăiesc o aşa îndelungată viaţă, mai ales pentru că (…) viaţa mi-a dat de toate, şi bune, şi mai puţin bune, şi rele… Viaţa mea a fost un roman…
Mi-am împărţit romanul vieţii în trei capitole importante şi de fiecare dată am încercat să-mi slujesc oamenii din jurul meu, societatea şi mai ales patria, ţara şi mi-am făcut datoria în primul rând… Cred că mi-am făcut datoria ca profesionist (…), ca român şi ca ostaş…”.
În ce mă priveşte, am aflat despre el de prin anii ’80, dintr-o antologie de epigrame; ani în care, într-un catren, definea „Prostia”: „În universul nostru strâmt/ Plini de virtuţi şi de ocară,/ Prostia este o povară/ Pe care cei ce-o duc n-o simt”. | L.D. Clement
