O nouă carte semnată Ioan Mugurel Sasu a apărut recent la Editura Pim, sub egida Asociației ”Universul Prieteniei” Iași. După rețeta deja consacrată de autor, volumul înmănunchează un roman și șase proze scurte într-o rotundă alcătuire.
Dacă ar fi fost scris acum trei decenii, Robinetul lui Ioan Mugurel Sasu ar fi fost considerat un roman subversiv, dar cel mai sigur nu ar fi fost publicat, fiind pus la index de cenzorii regimului democrat doar cu numele, dar autocrat prin excelență, încheiat oficial în 1989. O societate care pentru Orwell, Huxley sau Evgheni Zamiatin este una imaginară, postată într-un viitor distopic, în Robinetul este cea în care autorul a trăit și a acumulat experiențe și, spre deosebire de cele mai multe dintre personajele sale, a supraviețuit, ca să depună mărturie.
Leviatanul comunist mioritic se aseamănă cu cel orwelian prin toposul său acvatic cu aparență de nemărginire, dar versatil raportat la timpul istoric, un limb artificial (căci ce altceva este urbanizarea forțată?) populat cu destine care se mișcă și se întretaie asemeni sistemului de drenare a apei pluviale din orașul de câmpie pe care îl locuiesc, cu cel al lui Zamiatin prin obsesiva nevoie de contorizare a sistemului totalitar asupra a tot ce crede că are în stăpânire deplină, de la apă, la viața cetăteanului-pion și cu cel din Minunata lume nouă prin rezistența la mutilarea spiritului și la condiționarea conștiinței. Căci, în romanul d-lui Sasu, absurdul este oarecum umanizat, aparatul opresiv este alcătuit din persoane care, chiar dacă nu au o conștiință bine definită, dau dovadă de unele sensibilități care ar putea fi catalogate drept limite, alteritatea lor nu este absolută, fiecare păstrându-și o doză de individualism. Distopia devine astfel un loc comun, ea se realizează mai ales prin ambiția și sârgul unor ariviști ai săi, decât prin voința unui sistem omipotent. Odată creat însă, monstrul nu mai poate fi controlat, el devine diriguitorul existențelor celor care îi sunt părinți și fii, în egală măsură. Robinetul, mașina infernată în legătură cu care nimeni nu își mai pune probleme de ”logică sau de eficiență”, devine ”unul dintre mărețele imperative și deziderate cu care nimeni nu îndrăznea să-și compare propria existență, viața individului se dilua în tumultul revoluționar al societății”.
Și acest ”nimeni” este reprezentat în romanul d-lui Sasu prin două categorii de personaje: camarila partizană compusă din ariviști mediocri, de o platitudine intelectuală infricoșătoare, unii de-a dreptul grobieni, și inadaptații, autohtoni cu statut de fii rătăcitori, ca pictorul, care asemeni tuturor robinsonilor, nu mai pot să simtă locul natal ca pe un acasă, sau oameni de pripas ca Alexandru Steriade pentru care a fi acasă înseamnă a fi în inima iubitoare a cuiva. Dincolo de diferențele de sex, statut social, nivel intelectual sau profunzime sufletească, este ceva care apropie toate personajele lui Mugurel Sasu – ele nu au vocația fericirii, iar cele din Robinetul dovedesc din plin acest fapt. Chiar dacă unele din ele par animate de un oarecare eudemonism, acțiunile lor sunt în măsură să le înăbușe năzuințele și să le zăgăzuiască împlinirea. Căci ce altceva face nea Sandu care, iubit și răsfățat de Marta, tânjește după o comuniune sufletească perfectă pe care i se pare la un moment dat că îi este dat să o trăiască cu Maria, sau Emil care, întâlnind iubirea la o vârstă târzie, nu are tăria să o păstreze, preferând să îți populeze pustiul interior cu amintirea Genovevei? La fel fac pictorul, preotul, primarul, a căror pasivitate, vecină cu ataraxia, îi face să nu intervină în curgerea propiului destin și să ducă o existență nefericită și solitară.
Și personajele feminine par conduse de o voință exterioară și, deși nu au reticența celor masculine în a-și exprima sentimentele calde, aproape materne pentru cei îndrăgiți, unele au chiar și funcții de răspundere, ele nu-și pot nici controla, nici influența existența. Singura excepție este o preoteasă care taie sfora ce o leagă de maestrul păpușar și își ia viața în propriile mâini, pentru a o dărui celui pe care îl iubește.
Din multitudinea de personaje se compun, se descompun și se recompun cupluri, unele adamice, altele conjuncturale, dar aproape niciunul nu poate salva individul de la însingurare. Numai ateul își primește nemaisperata împlinire prin iubire, poate ca pe o recompensă pentru statornicia în singura sa religie, iubirea. Între nea Sandu care a părăsit lumea văzând lumina amurgului și pictorul care a plecat cu icoana iubirii dintâi în suflet, purtând-o cu sine în nemurire, între primarul care se pleacă, ruinat social și emoțional, sub jugul unei căsnicii lipsite de sentiment și de respect și preotul părăsit, care își mângie cu amintiri rănile ascunse în tainițele inimii, sunt diferențe semnificative dar și asemănări care te pot face să crezi că toți sunt măști ale aceleiași alcătuiri spirituale, avataruri ale aceleiași personalități complexe și mature, trecută deja printr-o suită de experiențe și de transformări successive. În fața iubirii și a morții suntem egali, însă personajele din Robinetul, marcate de o ratare a sufletului, spun toate prin vocea unuia: ”Prost m-am mai gestionat pe mine”, admițând că și fărâma de șansă la fericire care li s-a dat a fost irosită sau a trecut neobservată pe lângă ele.
O categorie cu totul particulară a acestui roman o reprezintă personajele ”de culise” sau ”vocile” care, fără a se lăsa văzute, devin vizibile prin poveștile lor unice și totuși asemănătoare. O discuție la telefon dezvăluie că până și un reprezentant al puterii, mai mult ”organ” decât persoană, poate avea o inimă în care sălășuiesc sentimente gingașe, dintr-o altă discuție purtată într-un compartiment de tren aflăm că o dragoste ascunsă de ochii lumii poartă în sine o durere de neiertat. Câte destine, atâtea drame în epica d-lui Sasu, care se dovedește un maestru al povestirii în ramă, incluzând în fiecare poveste tristă o alta și mai sfâșietoare, iar motivul cuplului damnat este unul recurent în opera sa de până acum.
Și singurătatea este un leitmotiv al scrierilor prozatorului bucovinean, însă ea poate îmbrăca forme diverse de la un personaj la altul și, chiar referindu-mă numai la prozele din acest volum, pot spune că sunt atâtea tipuri de singurătate câte personaje cuprinde. Niciuna din nuanțele spectrului însingurării nu îi este străină acestui fin cunoscător al sufletului uman. Întâlnim așadar, o singurătate pasiv-reflexivă în Moșul, o capitulare mioritică a omului aflat la capăt de drum în fața implacabilului. Mai întâlnim o singurătate predestinată în Sărutul, cea a tânărului izolat de lume prin lipsa vederii, căruia destinul îi face totuși o concesie, dăruindu-i o întâmplare pe cât de neașteptată pe atât de fericită, care îi despică ca un fulger luminos existența întunecată. În Fericita familie Ionescu găsim un tip nou de singurătate, una onirică, în care omul își poate crea propria realitate, singura care contează în fond. Din Vocile străzii aflăm că singurătatea poate fi suspectă în ochii lumii, că cei dispuși să judece și să eticheteze nu îți pot ierta nici această presupus vinovată voluptate a solitudinii.
În privința substratului politic al cărții se poate spune că, deși frizează absurdul, profilul ”regimului de tristă amintire”, cum ne-am obișnuit să-l numim, este real, bazat pe cunoștințele unui trăitor al unui segment temporal însemnat al epocii. Perspectiva retrospectivă îi conferă posibilitatea unei analize de ansamblu și cât se poate de obiective. Ca membru a unei ”societăți a binelui suprem distribuit fără discriminare, dar mai ales unora”, autorul va fi acumulat destule experiențe încât să mai scrie și alte texte epice pe această temă.
Când, asemeni sistemului politic al cărui reprezentare este în plan alegoric, robinetul s-a închis și întreg edificiul său s-a năruit, iar peisajul abrutizat redevine ”eminamente rural”, autorul conchide ironic, dar sapiențial, prin vocea unui personaj: ” de fapt nici nu a avut rost atâta tevatură petru o țeavă prin care nu curgea altceva decât apă de ploaie”. Căci,”vanitas vanitatum et omnia vanitas”, nu-i așa? | Luminița Ignea
