Se întâmplă să trag o fugă la chioşcul cu mai de toate de lângă redacţie, iar acolo se găsesc mare îmbulzeală de liceeni aflaţi în pauză, şi ei grăbiţi să-şi cumpere câte ceva, după cum le vor poftele sau îi ţin buzunarele. Îmi place să le dau întâietate la tejghea, inclusiv fiindcă-i percep drept nişte colegi mai tineri, doar şi eu am urmat, odinioară, acelaşi liceu. Iar mie nu-mi mai sună clopoţelul! Înţeleg că sunt mult mai grăbiţi decât mine, nu doar fiindcă pauza dă să li isprăvească, însă au atâta viaţă înainte de trăit!…
…Şi iată că ieri dimineaţă, la chioşcul de pâine din preajma blocului, pe când ajuns în faţa ferestruicii aşteptam ca vânzătoarea să termine de scris ceva într-un borderou, mi se alătură un pici (să fi fost de clasa a II-a sau a III-a) care pune palma pe mine, după micile lui puteri dă să mă-mpingă, iar eu înţeleg sensul gestului său de omuleţ grăbit şi, ca om ce învaţă să-mbătrânească, fac un pas în lături; apoi împinge, spre a o deschide, şi ferestruica, cerând sec, fără să salute: pizza! Vânzătoarea îşi părăseşte borderoul, îl serveşte prompt cu o felie, îi numără rar restul, apoi clipeşte din ochi şi-mi zâmbeşte. Şi eu îi răspund zâmbindu-i şi clipind din ochi. Probabil amândoi am înţeles ieri dimineaţă c-aveam de face cu un omuleţ care va să ajungă departe, mare om! | L.D. Clement
