Am aşezat lângă inimă cuvinte ce au încercat să-mi definească existenţa. Le cântăresc uneori. Mă simt mulţumit. Treptat îşi fac loc şi altele. Aş mai zăbovi. Sunt atâtea taine de desluşit în culesul roadelor… Drumul spre ele e ca o dungă ademenitoare trasă de un penel priceput, care îşi schimbă culoarea tocmai atunci când crezi că ai nimerit ţinta.
Am acceptat cu greu să-mi schiţeze conturul. Cui mai folosesc acum, când anotimpurile se grăbesc? Am preferat doar adevărul în locul oricărei ispite. Niciodată nu am închis ochii la ceea ce ar vrea să vadă şi în altă lumină. Bucuria mi-a încântat jocurile copilăriei, îmbrăţişându-mi adolescenţa, tinereţea şi maturitatea. Parfumul i l-am păstrat întreg, risipit acum peste chipurile nepoţilor. Adesea cobor fericit, alături de ei, până la pragul copilăriei.
Mi-am tivit sufletul cu cinstea păstrată din vorbele părinţilor mei, adânci cărări de dăinuire, acum ramă sufletului meu nins de tăcerea lor. Egala din priviri mi-a fost dreptatea. Nimic nu durează decât prin ea. Echilibrul vieţii l-am descoperit treptat în muncă, înflorind mereu în alţi paşi, purtând măcar câte o fărâmă şi din credinţa şi rostul profesiei mele. În sufletul multor oameni a prins rădăcini omenia, ivită şi din adâncul inimii mele. Am câştigat mult cu sinceritatea. Nu poate fi altceva mai simplu şi mai plăcut decât să fii sincer, liniştit, împăcat cu tine însuţi, neavând nici de ce te teme, nici ce inventa. O port ca un obiect de mare preţ în zi de sărbătoare. Are încă aripi largi prietenia, ferită de iţele prefăcătoriei. Îmi dă putere să privesc direct, în faţă, fără ocolişuri şi să respir fără teamă.
La temelia fericirii, adevăratul izvor al liniştii sufleteşti, am pus iubirea şi respectul, orice lucru realizat cu propria-mi putere, reuşitele celor din jur, tot ce bucură privirea şi mângâie sufletul. Răutatea am gonit-o chiar şi atunci când, poate, mi-ar fi fost de folos, pentru că viaţa m-a încercat uneori. Nu am uneltit împotriva nimănui şi nu am râvnit la lucrul altuia. Onoarea trebuie să fie cea dintâi dintre legile după care ne conducem în viaţă. Am învăţat să lupt cu provocările clipei şi am crezut în perseverenţa impusă.
Tristeţea e firească. Am acceptat-o ca pe o soră a bucuriei, nepoftită la masă, numai că pleacă doar numai când vrea ea. Acelaşi mi-a rămas zâmbetul, haină a dimineţilor, până nu se va demoda cu totul… Ca orice om normal, am şi defecte. Sunt şi ele nişte prelungiri ale calităţilor.
Iubesc viaţa şi o preţuiesc pentru că este singurul bun al omului. E o artă în care vom fi multă vreme începători, un studiu continuu prin forţa de a acţiona în numele binelui şi al dreptei credinţe.
Trec orele. Trec zilele. Trec anii… Nădăjduiesc în căldura ce a mai rămas, deşi a început să ningă uşor peste suflet toamna arămie, primenind lumina dorului mereu. Se tot duc cocorii, simfonie albă, al căror zbor, clapele pianului din inima mea, întinzând pe zare anotimpul meu. Pe alei castanii îmbătrânesc frumos. Cu ochii minţii le mai sorb încă nimbul. Ei rămân, an de an, aprinse policandre-n primăvară! Eu, doar un fir de iarbă, abia zărit, la margine de seară… | EMIL SIMION
