Dacă până mai an despre ziua de 10 Mai parcă se vorbea ca fiind mai ales „Ziua regelui” şi mai puţin ca fiind „Ziua regalităţii”, în acest an, când s-a marcat împlinirea a 150 de ani de când Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen a devenit domnitor al Principatelor Unite, s-a vorbit, de regulă, despre „Ziua regalităţii”. Notăm că la 10 mai 1881 Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen a fost încoronat rege al României de curând devenite, inclusiv prin merite ale sale, independentă faţă de Imperiul Otoman deja intrat în declin, Ziua regelui devenind Ziua naţională a României în perioadele 1866-1916 şi 1918-1947. La 30 decembrie 1947, regele Mihai fiind silit să abdice, la presiunea marelui „prieten” roşu de la răsărit şi cu larga complicitate a comunităţii internaţionale, România devenea republică, rămânând astfel şi după 1990. Art. 1.2 din Constituţie spune: „Forma de guvernământ a statului român este republica” (însă fără ca republica să mai aibă o zi a sa). Pe de altă parte, Legea nr. 103/ 14 mai 2015 spune că „Ziua de 10 Mai va fi sărbătorită în fiecare an ca sărbătoare naţională”, evitându-se a se preciza ce anume se sărbătoreşte în ziua respectivă… Cumva, fiecare (începând de la Casa regală la „insul de pe stradă”) să sărbătorească ce simte. Şi adevărat este, îmi îngădui a spune, că nu puţini sunt cei care simt şi care cred. Într-o ţară încă nu pe deplin aşezată, de la seniorii care l-au prins pe tron pe ultimul rege, până la juniorii care, apelând la diverse informaţii pe care se reazemă şi nu în cele din urmă la imaginarul propriu, îşi doresc, pe bună dreptate, o ţară aşezându-se întru ordine (nu dictatură!), lege, principii, nu în cele din urmă şi eleganţă, ţinută. Un exemplu. În copilăria şi adolescenţa mea nu se vorbea despre rege (ori dacă se vorbea…); dar poveştile cu împăraţi şi regi, cu prinţi şi prinţese nu s-au putut îngrădi. Aşa încât cel puţin un vis de-a te afla cumva în preajma acestora, vis nemăsurat de vechi, nu s-a putut stinge. Şi se visează încă. | L.D. Clement