Din suflet!

Pare-se că nu-s tocmai rari cei care, la o vreme ca aceasta, se tem ca nu cumva să nu-i pască primejdia de a spune Paşti când va fi fiind vorba despre Paşte (ori invers) sau, mai ales, de a face cuiva o urare nefericită: Paşte fericit!… Ca o opinie de ocazie, Paşti e perceput a fi chiar pluralul de la Paşte (ce de la pască devine), nefiind implicată vreo deosebire de sens, odinioară şi azi. Zicea bine Varlaam (1580 – 1657; cărturarul, mitropolitul, sfântul) „mieluşelul Paştilor”, tot bine zicea prima Biblie (1688) pe de-a-ntregul românească la citire: „Va face Paştele Domnului în luna a doua, într-a paisprezecea zi”. În ce priveşte urarea mai sus amintită (aş zice că relativ recentă prin alcătuire/ conţinut), cred că nimeni n-ar trebui a se teme să o spună. Deoarece presupunerea unei greşeli este provocată, de fapt, de ignorarea unei situaţii de omofonie şi omografie (cum destule în limbă/ vorbire sunt). În urare, Paşte provine de la un termen ebraic, preluat de noi din latină (pascha), ce numea/ numeşte pâinea sfinţită (pasca), iar celălalt vizat, tot din latină provenind (pascere), evident că n-are nicio legătură cu primul (ca atunci când e vorba de „somn”, ca stare opusă celei de veghe, sau ca nume al unui peşte; aici o diferenţă fiind că primul înţeles are la bază un termen latin, iar al doilea unul slav). Şi mai adaug că, atestat încă din sec. al XV-lea, numele de botez Pascu se dădea băieţilor născuţi/ botezaţi în preajma sărbătorii Paştelui sau a Sfintelor Paşti; astăzi îl regăsim, relativ rar, doar ca nume de familie.
…Aşadar, în privinţa urării „Paşte fericit!”, făcute până la slujba de Înviere, cred că esenţial este s-o spunem, fără frică de greşeală, din suflet!!!
Iar mai departe…, nu mă consider un original citându-l, după astfel de consideraţii, într-o tălmăcire proprie, pe Blaise Pascal (contemporan cu Varlaam): „Sufletul e cel care-l simte pe Dumnezeu, nu raţiunea (gândirea justificativă)…”. | L.D. Clement