Uite că a sosit iar vremea să aibă nevoie de oarece analize medicale (unele – în principiu – gratuite, altele cu plată) şi, în relaţie cu rezultatele acestora, de tratamentul prescris de un medic specialist. Medicul de familie e de acord că sunt oportune investigaţiile respective, cu cât mai repede cu atât mai bine, context în care o sfătuieşte să n-o ia pe calea analizelor (fie doar câteva) şi a unui consult gratuit, fiindcă (îşi permite un oarece pronostic) ar dura cine ştie cât; şi-i scrie trimitere. Aşadar, cu speranţă şi gata să pună nu puţini bani jos, se adresează pentru programare mai întâi unui cunoscut centru medical din municipiu (unde află că mai repede de două săptămâni e imposibil), apoi unui alt centru medical din municipiu (de unde i se zice că să mai sune după Paşte). Astfel că i se pare un noroc că, după aceste mici experienţe, găseşte un specialist pare-se că mai puţin ocupat, care-i spune să revină peste două zile; apoi peste alte două zile, pe urmă să menţină legătura (fiindcă are program şi într-un alt oraş), să mai insiste (fiindcă tocmai se afla la program într-un alt doilea alt oraş). Până una alta, ea înţelege că specialişti de acest fel sunt cam puţini; categoric sunt insuficienţi pentru prea numeroasele persoane care au nevoie de ei. Şi mai înţelege că reţeta potrivită situaţiei e să insiste, să nu abandoneze. Inclusiv – fiindcă se mai întâmplă ca, avându-te pe tine în vedere, să te gândeşti şi la alţii cam ca tine – îngrijorată că, poate, în locul său, altcineva s-ar fi dat bătut deja…, urmând ca mai devreme sau mai târziu, de la caz la caz, să aibă nevoie ori să fie primit la unitatea de urgenţe, ori la unitatea de veşnică odihnă. De altfel (îi şopteşte cineva devenit de nevoie încă mai priceput), ar fi şi varianta asta: să simuleze o urgenţă, urmând poate, cu un plus de baftă, ca după triaj să ajungă inclusiv pe mâna unui specialist foarte ocupat la clinica privată sau cabinetul propriu… | L.D. Clement
