Poate dacă cineva va fi socotit „surprize” primele două cărţi de versuri ale lui Vasile Cristea (geolog de profesie, autorul debutând târziu în volum, dar scriind de la mijlocul anilor ’60), cea de-a treia, „Evoluţii la trapez” (ed. SMArt, Gura Humorului, 2015; ilustrată de Radu Bercea), pe de-o parte reconfirmă un proiect poetic unitar şi, de asemenea, o voce care poate fi apreciată drept distinctă mai cu seamă din perspectiva conţinuturilor pe care le propune. Onorat să fie prefaţator al cărţii, subsemnatul a găsit de cuviinţă să insiste asupra interesantei ipostaze de cititor a autorului, căci nu în puţine dintre versurile sale adie unde ba din Gr. Alexandrescu, Alecsandri, Bacovia, N. Stănescu ori Marin Sorescu, ba din Fr. Villon sau Esenin. Deşi versurile sale se nutresc în genere dintr-un cotidian trăit şi filtrat de autor (reperele livreşti fiind de asemenea mijlocite şi asumate drept aspecte ale propriei realităţi) şi se înscriu în tipare clasicizate sau specifice unei poezii a anilor ’70-’60, cu atât mai surprinzătoare ni s-a părut o (aşa am numit-o) poemă a poemei, „Poema sifonului”, o replică pe calapod postmodern la postmoderna „Poema chiuvetei” a tânărului (atunci) Mircea Cărtărescu. Un nou actant, sifonul, vorbeşte bufonului, într-un episod pilduitor al întâmplărilor posibile în circul lumii. | L.D.C.