Profesorii sunt (destul de) siguri că ştiu ce spun. Părinţii au (şi ei) temeiuri în baza cărora cred că ştiu ce spun. Iar copiii/ elevii chiar învaţă să spună! În acest context, nu de ieri de azi, şi unii, şi alţii, cu toţii, pe rând şi împreună, caută să-şi impună punctele de vedere. Bunăoară, istoria netului reţine încă din 2008 vii opinii pro şi contra despre utilitatea învăţării latinei, reîncălzite recent în contextul unei propuneri de eliminare a acestui „obiect” de la clasa a VIII-a. În ce mă priveşte, nu-s nici pe departe o autoritate în materie, însă îmi reamintesc doar atât: în urmă cu vreo şapte ani, tocmai admisă la specializarea filologie a unui liceu, o crudă domnişoară mă întreba (încurcată, speriată) de ce are nevoie să (mai) studieze încă patru ani de latină. Se bizuia pe un răspuns de la mine fiindcă mă ştia şi absolvent de filologie, şi (circumstanţial) fost profesor (şi) de latină, însă mărturisesc că n-am fost în stare să-i ofer un răspuns cu aspect de certitudine. Dar apoi m-am bucurat să mă aflu în preajma unor foşti şi actuali dascăli de latină (inclusiv şi foşti profesori ai mei), pe care i-am chestionat cu toată seriozitatea în numele speriatei domnişoare eleve. Am primit răspunsuri foarte diferite, pe care curând i le-am rezumat. Nu ştiu în ce măsură i-au fost de folos, dar ştiu sigur că în anii următori am regăsit domnişoara atât în calitate de olimpică naţională la latină, dar şi de foarte bună cunoscătoare de engleză (cu atestat Cambridge în acest sens) şi de medie cunoscătoare a germanei, francezei şi spaniolei (fiindcă, iată, şi telenovelele sunt bune la ceva!); acum domnişoara urmează dreptul, unde e musai să fie într-o relaţie prietenoasă cu latina. În fine, spre a ajunge la o (circumstanţială…) concluzie, probabil marea problemă (…de ce nu s-ar renunţa la atâta matematică, literatură, biologie, geografie ş.c.l.) este, de fapt, de proxim (apropiat, din lat. proximus!) orizont: azi crezi că n-ai nevoie de mănuşi, dar ce te faci dacă poimâine dă gerul?! | L.D. Clement
