Sursă foto: HotNews.ro
De ceva vreme în urmă se discută foarte mult prin toate mijloacele mass-media despre una din hotărârile adoptate de forul legislativ al ţării şi anume cea referitoare la acordarea pensiilor speciale pentru senatori şi deputaţi în funcţie de numărul mandatelor lor de parlamentari. Aşa, de exemplu, cei cu un mandat (egal cu patru ani) ar urma să primească o pensie specială de peste 1.500 lei (cât nu au cei mai mulţi români după munca de-o viaţă!!), cei cu două – peste 3.000, iar cei cu trei sau mai multe mandate – 4.600 lei (cca. 1.000 euro), în condiţiile în care, în tot acest timp, nu au contribuit cu nimic la fondul social de pensii. Să mai adăugăm şi salariile curente, cheltuielile de navetă şi cazare şi cele ce ţin de birourile parlamentare din circumscripţiile pe care le reprezintă. Părerea publică exprimată, inclusiv de Guvern, este clar împotriva acestei hotărâri. Pe parlamentari însă nu-i interesează ce gândesc alţii. Au adoptat hotărârea şi gata.
Privind din afară situaţia creată, cineva s-ar putea întreba: totuşi ce aveţi cu ei, oameni buni? De ce nu sunteţi de acord cu această formă de răsplată a muncii desfăşurate de aleşi în „folosul” neamului? Şi asta cu atât mai mult cu cât, pentru lămurirea lucrurilor, ei, parlamentarii, au motivat în felul lor luarea acestei decizii. Printre altele, se referă la tensiunea permanentă sub care lucrează în timpul mandatelor şi la importanţa socială a misiunii lor. O fi greu să îndeplineşti o astfel de misiune, nu zic nu, dar nu-mi amintesc ca vreunul dintre ei să-şi dea demisia din cauza suprasolicitărilor şi deci a tensiunii psihice la care sunt supuşi. Ba dimpotrivă, dacă partidul din care fac parte le-a permis, au candidat şi a doua, şi a treia oară pentru a fi parlamentari. Ca dovadă, unii sunt la al patrulea mandat. Să fie asta oare doar dovada dragostei faţă de cei pe care-i reprezintă în forul legislativ al ţării? Cât despre valoarea socială a activităţii lor, aceasta e dovedită de starea în care a ajuns ţara în ultimii 25 de ani.
Şi tot în legătură cu asta: cât de mare o fi tensiunea sub care lucrează o parte dintre parlamentari în condiţiile în care, de la depunerea jurământului la începutul mandatului, unii (şi nu puţini) nu au mai luat cuvântul niciodată în Camera din care fac parte? Vă vine să credeţi? Misiunea acestei categorii de aleşi se reduce (când se supune votului vreo iniţiativă legislativă) doar la ridicarea mâinii după cum le indică reprezentantul lor din prezidiu. Nu trebuie să analizeze ei proiectul de lege supus votului şi să-şi dea cu părerea. Asta e treaba altora. Deci tensiune, nu glumă! În rest? Noroc că au asupra lor tableta, telefonul mobil şi laptopul. Să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă ar proceda la fel şi unii salariaţi din alte instituţii de stat: se prezintă dimineaţa la serviciu, se aşază pe scaun (nu au fotolii, ca în Parlament), îşi scot telefonul şi tableta pe care le utilizează la maximum şi aşteaptă cu nerăbdare sfârşitul zilei de „muncă”. Nu-i prea greu să ne imaginăm cu ce rezultate ar funcţiona o asemenea instituţie. Şi, cu toate acestea, cer apoi să fie răsplătiţi cu pensii speciale pentru ceea ce, de fapt, nu au făcut. În acelaşi timp, în condiţiile deloc racordate la vremurile pe care le trăim, învăţătorul (ca simbol al şcolii), „răsplătit” cu un salariu jenant de mic, pregăteşte viitorul ţării prin formarea generaţiilor de oameni capabili să contribuie la prosperitatea ţării (dacă sunt conduşi bine de autorităţi). Inclusiv parlamentarii au avut învăţătorul lor prin contribuţia căruia au ajuns ceea ce au ajuns. Şi tot în timp ce unii parlamentari se plictisesc la serviciu ridicând mâna de câteva ori pe lună, medicul, cu un salariu comparabil cu pensia specială pe care ar primi-o parlamentarii după primul mandat, salvează vieţi omeneşti şi se preocupă zilnic de starea de sănătate a populaţiei în condiţiile în care subvenţionarea domeniului este cu mult sub nivelul minim şi în care multe spitale din ţară au fost desfiinţate chiar cu aprobarea Parlamentului. Să ne gândim apoi la muncitorul care este factorul de bază al vieţii economice a ţării şi care se frământă şi el să găsească soluţiile necesare pentru a-şi duce traiul cu familia de la un salariu la altul. Dar oamenii de cultură sau artiştii care lasă ceva durabil în urma lor spre onoarea şi cinstea ţării? Toate acestea nu-i interesează câtuşi de puţin pe aleşii noştri. Dimpotrivă, au adăugat pe lista celor cu pensii speciale şi pe aleşii locali. De ce oare nu se aplică şi în cazul lor principiul salarizării în raport cu contribuţia concretă adusă la bunul mers al activităţii instituţiei respective şi, implicit, la prosperitatea ţării? Şi asta în condiţiile în care numărul parlamentarilor (deci a celor care beneficiază de astfel de privilegii) este la noi exagerat de mare! Oare se mai întâmplă aşa ceva şi în alte ţări?
S-ar putea ca cineva să creadă că au fost totuşi şi păreri contradictorii între ei şi că deci nu toţi parlamentarii au votat pentru adoptarea hotărârii referitoare la acordarea pensiilor speciale. Şi nu au votat probabil gândindu-se la nivelul de trai extrem de scăzut al majorităţii populaţiei din ţara noastră. Da, e adevărat că nu toţi au votat pentru, dar nici împotrivă n-au votat (în afară de foarte puţini reprezentând un anumit partid). Alţii au aplicat un mod subtil de a se sustrage: când s-a pus problema votului, parlamentarii aparţinând altui partid, aflat în opoziţie, au ieşit din sală. Şi au ieşit liniştiţi ştiind că cei rămaşi reprezintă majoritatea şi că deci documentul va fi adoptat şi fără „contribuţia” lor. Şi-au asigurat astfel pacea sufletească: la încasarea pensiei speciale, nu-şi vor reproşa că li se atribuie „cu forţa” acest beneficiu în legătură cu care ei au votat împotrivă. Vor dormi deci liniştiţi. De altfel, acesta este un mod mai des folosit de a-şi da cu părerea în legătură şi cu alte decizii luate de Parlament. Mă refer, de exemplu, la situaţiile în care se punea problema ridicării imunităţii unor senatori sau deputaţi certaţi cu legea pentru a putea ajunge în faţa instanţelor de judecată. În unele cazuri a fost nevoie să se supună votului de mai multe ori luarea unei decizii în spiritul legii, deoarece nu se întrunea majoritatea necesară. Unii parlamentari aveau tocmai atunci de rezolvat probleme mai „importante” şi deci nu se aflau în sală.
Poate nu e prea târziu ca parlamentarii noştri să renunţe totuşi la aceste privilegii, deoarece, altfel, ar creşte şi mai mult discrepanţa exagerat de mare dintre veniturile lor şi cele ale alegătorilor pe care-i reprezintă. | Gh. Giurcă
