Svetlana Aleksievici | Sursă foto: The Guardian
Câştigătoare a Premiului Nobel pentru Literatură în 2015, „pentru scrierile sale polifonice, un monument dedicat suferinţei şi curajului în zilele noastre” (după cum a declarat Sara Danius, secretară permanentă a Comitetului Nobel), jurnalista, scriitoarea şi eseista de limbă rusă, din Belarusia, Svetlana Aleksievici (67 de ani), era, până mai ieri, aproape o străină pentru români. Deşi fusese publicată în română („Războiul nu are chip de femeie”, Editura Militară, 1969; „Dezastrul de la Cernobâl. Mărturii ale supravieţuitorilor”, ed. Corint, 2015, acum deja reeditat!), deşi are o biografie de natură să rezoneze în existenţele celor mai mulţi dintre noi. S-a născut din mamă ucraineancă şi tată belorus în Stanislav, Uniunea Sovietică (azi Ivano-Frankovsk, Ucraina); apoi, urmându-şi tatăl, militar, a ajuns la Minsk – capitala din care cârmuieşte Lukaşenko, cel perceput a fi „ultimul dictator din Europa” –, unde a studiat jurnalismul şi a început să lucreze în presă, curând devenind incomodă… În anii de după dobândirea independenţei de către Belarus (1991) s-a făcut cunoscută în Europa şi în lume, mai ales datorită cărţilor sale despre dezastrul de la Cernobâl şi despre războiul din Afganistan. După primirea Nobelului, printre altele, a spus că acesta reprezintă nu doar o recompensă pentru sine, „cât şi pentru cultura noastră, pentru ţărişoara noastră, care dintotdeauna a fost între ciocan şi nicovală”, solicitându-ne tuturor „să nu facem nicio concesie unei puteri totalitare”.
Şi a mai spus ceva: „E greu să fii un om cinstit”. | L.D. Clement
