>>> Prof. univ. MIRCEA A. DIACONU, Universitatea „Ştefan ce Mare”
Să nu se înţeleagă cumva că aş dori să emit ipoteza că marele nostru dramaturg ar fi călătorit vreodată în Spania. Peste graniţă – dar graniţa României de pînă la 1918 –, a călătorit la Berlin, la Arad ori Szeged, în Pesta, dar nu în Spania, şi în nici un caz la Granada. Dar, tocmai pornind de la un astfel de dat, nu-i lipsit de interes să ne întrebăm nu numai ce ţigări fuma Caragiale, de exemplu, ci şi ce credea el despre spanioli. Din moment ce a încercat o traducere din Cervantes, întrebarea nu-i chiar inutilă. Nu e ca şi cum am întreba ce credea Caragiale despre, să spunem, japonezi; chiar dacă japonezii sînt aceia care, privind O scrisoare pierdută, se spune că s-ar fi întrebat de unde cunoştea Caragiale Japonia. Acuma, dacă în Spania n-o fi călcat cu pasul, cu privirea tot a tras cumva; în Japonia, însă, imposibil. Imposibil?… În fine, să deducem că, în timpul vieţii sale, un scriitor poate să meargă unde vrea el. Şi dacă chiar vreţi să ştiţi ce ţigări fuma Caragiale, un martor credibil, scriitor, deşi nu prea (şi tocmai de aceea, documentar, credibil), povesteşte că, în drum spre Berlin, Caragiale ar fi fumat Regalitas, ţigări fine, de lux. Nu luase premiul Academiei, dar ştia că e cel mai bun.
În fine, dacă în timpul vieţii n-o fi fost, decît prin Cervantes, în Spania, acuma, în 2015, scrierile lui au ajuns din nou acolo. Despre ce e vorba?! De curînd (martie 2015), la Editura Traspiés, într-o serie în care au mai apărut volume semnate de Henry James, Mihail Bulgakov, Doina Ruşti, Pilar Fraile, Sherwood Anderson, a apărut un volum de proză scurtă caragialeană, intitulat La posada de Manhuiol. Este o ediție realizată de Elena Borrás şi Enrique Nogueras, care au făcut şi traducerea celor 12 texte. Dacă ar fi să glumesc aş spune că, ştiind ei cît de temător, suspicios şi superstițios era Caragiale, or fi vrut să evite cifra 13.
Și totuşi, cu două săptămîni înainte de a publica volumul, Enrique Nogueras, profesor la Universitatea din Granada care de cîțiva ani ține, din dragoste de România, cursuri de literatura spaniolă şi la Literele sucevene, mi-a cerut un text de prezentare. Aşa încît, al 13-lea text există. De ce i-o fi fost frică lui Caragiale, n-a scăpat. Dar să fim drepți: nici 13 nu mai este ceea ce a fost odată.
Aşadar, am scris un text, devenit postfața volumului. E un Caragiale pentru un cititor din Spania. Cred, însă, că el e bun şi pentru un cititor din România. Din Suceava, cu atît mai mult. Aşadar:
Alături de Eminescu, cu care a fost contemporan – despre Eminescu, spaniolii puteau afla cîte ceva şi din textul publicat de mine sub titlul Eminescu: poesía y existencia, prefaţa volumului Mihai Eminescu, Poesías, Edicíon bilingüe de Dana Mihaela Giurca y José Manuel Luca Mergías, Traduccíon de Dana Mihaela Giurca y José Manuel Luca Mergías, Cátedra Letras Universales, Madrid, 2004 –, I.L.Caragiale este unul dintre numele de referinţă ale literaturii române. Şi nu numai ale literaturii, ci şi ale reperelor identitare ale românilor. Dincolo de opera lor literară, cei doi autori ar oferi imaginile extreme ale românilor despre ei înşişi. Sublimul şi ridicolul, proiecţia prezentului în mit şi radiografierea cinică a cotidianului, implicarea tragică şi hedonismul detaşat şi ironic, iată imaginea sintetică – şi antitetică – a celor doi autori în mentalul colectiv românesc. În realitate, mentalul românesc valorizează etic aceste două perspective, în aşa fel încît Eminescu e proiectat el însuşi în mit, în vreme ce Caragiale e asociat cu satira, cu observarea sagace a moravurilor unei lumi degradate. Unul ar reprezenta deschiderea spre adevăr, celălalt, spre degradant. Faptul că lui Caragiale i se spune încă din timpul vieţii că ar trebui să înveţe să-şi iubească poporul – cum ar putea lua altfel premiul Academiei? – e mai mult decît relevant.
În realitate, se pare că opera literară a lui Caragiale suscită azi un interes mult mai pregnant decît aceea a lui Eminescu, atît pentru critica literară, cît şi pentru cititorul de literatură. Iar relevant cu adevărat este faptul că, de-a lungul istoriei literaturii române, scriitori cu opţiuni estetice foarte diferite, poeţi, prozatori, dramaturgi din epoci distincte, se revendică sau pot fi asociaţi literaturii lui Caragiale. Mutaţiile şi metamorfozele pe care le produce în literatura română opera lui constituie argumentul decisiv pentru a putea vorbi despre caracterul canonic al literaturii sale. Parafrazînd o afirmaţie a lui Tudor Vianu referitoare la Eminescu, am putea spune că, fără opera lui Caragiale, literatura română ar fi arătat cu siguranţă altfel.
Cu toate acestea, imaginea autorului care se amuză înregistrînd răul social constituie şi azi, măcar în mod implicit, o judecată de evaluare. Deşi orice enciclopedie îl înregistrează ca autor fundamental, deşi cîteva dintre titlurile operelor sale, numele unor personaje, anumite cuvinte sau replici fac parte din fondul comun al imaginarului colectiv al românilor, vulgata, şi nu numai ea, îl asociază pe Caragiale exclusiv cu o lume, lumea lui Caragiale, şi cu o viziune, comică, ironică, demitizantă. Să ne amintim ce spunea E. Lovinescu: „Lipsit de ideal, teatrul lui Caragiale e o satiră fără altă finalitate, o colecţie de imbecili, de imorali, de automaţi ai unei singure formule; oricît de spiritual ar fi în forma lui scînteietoare, e întristător ca un spital de infirmităţi morale şi intelectuale. Cu excepţia Cetăţeanului turmentat (personaj din comedia O scrisoare pierdută, n.n.), nu găseşti la el un singur om căruia să-i poţi întinde mîna fără să te simţi pătat”.
Cu toată convingerea lui Lovinescu că, din aceste motive, opera lui Caragiale ar fi perisabilă – căci ar reflecta moravurile, politice, familiale, sociale, ale burgheziei în formare care punea, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fundamentele statului modern –, constatăm azi, dimpotrivă, extraordinara-i vitalitate. Chiar şi Eugène Ionesco, unul dintre părinţii, alături de Samuel Beckett, ai teatrului absurdului, care se revendica explicit şi implicit de la Caragiale, îl asociază pe marele precursor cu realismul mimetic. Spune Eugen Ionescu: „Pornind de la oamenii vremii lui, Caragiale este un critic al oricărei societăţi. Ceea ce îl particularizează este virulenţa excepţională a criticii sale. […] Personajele sale sînt nişte exemplare umane în aşa măsură degradate, încît nu ne lasă nici o speranţă. […] aceste personaje cu conştiinţa uimitor de liniştită sînt cele mai josnice din literatura universală”. O face şi un critic de talia lui Virgil Nemoianu. Eseist, critic literar, filozof al culturii, născut în România în 1940, profesor la Universitatea Catolică din Washington, Nemoianu face o interpretare despre care aş spune că relevă ciudate neînţelegeri. Într-o intervenţie dintr-o anchetă a revistei „Vatra” pe tema actualităţii lui Caragiale, Virgil Nemoianu spune: „Rămîne însă în picioare faptul (cu regret fie spus) că impactul public al lui Caragiale asupra imaginarului românesc este nesănătos. Tocmai pentru că acesta scrie de fapt iertător şi jucăuş, cititorii se simt îndreptăţiţi în opţiunea lor spre cinism, spre relativism, spre indiferenţă, spre nivelarea virtuţilor şi viciilor”.
Să lăsăm, însă, pe miercurea următoare şi comentarea acestei idei, şi povestea depăşirii ei. O depăşire, însă, la fel de excentrică.