>>> Prof. univ. MIRCEA A. DIACONU, Universitatea „Ştefan cel Mare”
Şcolile pe care le inspecta revizorul? Abia acest lucru ne interesează cu adevărat. Eminescu constată situaţii inacceptabile, abuzuri, delapidări, cu complicitatea şi vinovăţia primăriilor sau a autorităţilor, pe care le denunţă fără menajamente. Într-o şcoală, „toate ordinele ministeriale ale prefecturei, ale suprafecturei şi reclamaţiile dese ale învăţătoriului” au primit rezoluţia „se va urma întocmai”, fiind însă total ignorate. Prin urmare, trece el, revizor şcolar, la „cercetarea la faţa locului”. În fapt, primăria doreşte suspendarea unui învăţător pe motiv că e neglijent şi epileptic. Eminescu îi pune însă în faţa următoarei dileme: „sau au spus neadevărul în trecut, cînd au constatat silinţa învăţătoriului prin acte publice, sau spun neadevărul în prezent, cînd neagă acele acte publice, iscălite de ei”. De fapt, dintre semnatarii unei petiţii, a identificat o iscălitură falsă („pusă fără ştirea omului respectiv”); mai mult: „Interesul afişat pentru şcoală mi-a părut masca unui interes privat. Şi iată de ce: fostul primar Popovici, se zice c-au fost delapidat nişte bani publici şi, pentru a-i restitui, căci era să-i intenteze proces criminal, au împrumutat de la învăţătoriu 250 de galbeni. Fiindcă acuma nu voieşte să-i plătească, vrea să-l scoată din comună, cu aparatul a toată influenţa decare dispune”. Revizorul propune o soluţie rezonabilă: mutarea învăţătorului în altă comună. În acelaşi timp constată că învăţătorii depinzînd „în atîtea privinţe de primari şi negăsind nicăiri un apărătoriu, a cărui putere să fie de ajuns împrotiva micilor tirani ai comunelor, intră adesea de nevoie în complicitate cu aceştia, ca să nu fie siliţi a ieşi din sat”.
O lume a abuzurilor, arbitrariului, pe care Eminescu o denunţă şi deconspiră, chiar dacă îşi depăşeşte atribuţiile. Într-o comună, un primar a deschis fără autorizaţie o şcoală şi a angajat „drept învăţătoriu un preot bătrîn, necualificat, care se lasă suplinit de un nepot al său, băiet de 12 ani”; în alt loc, două şcoli sînt închise, dar primarul local n-a raportat nimănui faptul „şi au plătit învăţătorilor salarele din partea comunei şi a statului”. Altundeva, „jumătate din localul şcoalei împreună cu tinda le-am găsit cedate ca locuinţă privată notariului comunei, carele au închis cu părete uşa de la clasă şi au spart o alta care de-afară dă drept în clas. Aicea n-am aflat copii, nici învăţăoriu, ci clasa servea notariului drept cămară, pentru păstrarea proviziilor de iarnă”. Eminescu organizează în cazurile acestea comisii care să cerceteze abuzurile. Dar opinia lui „este ca învăţătoriul şi primariul din Şipote să fie daţi în judecată pentru frustrarea statului şi a comunei de apuntamentele plătite celui dintîi. Iar învăţătoriul din Andrieşeni să fie pedepsit pe cale disciplinară” etc. Şi sancţiunile vor veni: unul dintre învăţători este destituit, altul primeşte o penalitate salarială. Nu ştim ce se va fi întîmplat primarului.
La un moment dat, Eminescu susţine decizia directorului unei şcoli de a cere suspendarea unui institutor, bolnav de epilepsie, dar nuanţează: „Cu toate acesta, vă rog a lua în consideraţie că numitul a fost un învăţătoriu bun şi că starea în care se află astăzi cere ca punerea sa în neactivitate să se întîmple în condiţiile cele mai bune posibile pentru dînsul”. Altădată, transmite ministrului opinia că cererea unui învăţător de a fi retribuit de către stat nu se justifică, întrucît comuna, destul de bogată, ar putea întreţine ea ambele şcoli, iar, pe de altă parte, învăţătoriul „în cestiune e slab”. Într-un alt raport, Eminescu sugerează ministrului să nu aplice mecanic un ordin care preciza ca normaliştii să treacă la şcolile de gradul I. Căci, deşi e absolvent de Şcoală Normală, un anume învăţător are „calităţi problematice”, în vreme ce actualul învăţător ocupase postul prin susţinerea unui concurs care-i certificase calităţile. „În genere îmi iau libertatea de-a observa că nu toţi nenormaliştii sînt învăţători răi, ci între aciia care au studii suficiente sînt unii foarte buni, iar permutarea unor asemenea la şcoalele de gradul al II-lea ar fi o calamitate pentru şcoalele pe cari le ocupă în prezent. Asemenea permutări se pot face, cred, numai atunci cînd prin ele se cîştigă ceva real şi numai după o cercetare a cazului concret”.
La polul opus acestor situaţii din şcolile satelor româneşti, o şcoală izraelito-română: „Cît despre şcoala privată izraelito-română, înfiinţată abia de 7 luni şi avînd numai clasa I-ia în două diviziuni, ea merge foarte bine. Progresele elevilor în gramatica limbei române şi a celei germane, în citirea curentă, în aritmetică mi-au dovedit deosebita sîrguinţă a învăţătorilor acestei şcoli”.
Aşadar, caracter, conştiinţă, devotament, o raţiune în slujba căreia se află. Deopotrivă, înţelegerea faptelor şi a lumii concrete, plus angajarea într-un proces de modernizare a şcolii şi de scoatere a ei din marasmul moral în care o plasau autorităţi de tot felul.
Cînd ministrul altui partid ajuns la putere îi reproşează că n-a inspectat şcolile în a doua jumătate a lunii martie 1876, Eminescu – cel care organizase concursuri, participase în diferite comisii de concurs, elaborase situaţii analitice, trimisese circulare, întreprinsese anchete – face o radiografie a condiţiei revizorului şcolar, care e, în plus, „curier, copist, registrator, administrator, examinator etc.”. Cît de realistă era sarcina inspectării? Ar fi trebuit să inspecteze „de două ori 152 de şcoli în timpul de 180 de zile, iar pentru lucrarea administrativă şi de cancelarie i-ar rămînea, în acest timp, 28 de zile. Şi care este lucrul său administrativ? 500-600 de hîrtii intrate cari trebuiesc rezolvite, apoi o mulţime de plîngeri verbale, toate acestea îngreuiate prin lipsa de autoritate faţă de primăriile, subprefecturile şi prefecturile”. Atît de atent cu limbajul administrativ, Eminescu se revoltă: „Dacă există un asemenea revizor în ţară, rog a mă informa unde-i acel preţios individ, ca să apelez la vasta sa experienţă şi să aflu în care mod – mai mult sau mai puţin apostolic – îşi îndeplineşte sus-menţionata datorie”. Nu detaliem, deşi scrisoarea seamănă cu aceea pe care Creangă, exclus şi el din cler, o trimitea superiorilor săi. Acum, o replică în urma căreia revizorul şcolar este destituit.
Pe lîngă toate acestea, o situaţie elocventă din anii anteriori. Ca director al Bibliotecii Centrale (cîţi ani să fi avut poetul?! 24, 23?), Eminescu prezintă ministrului o listă de cărţi care ar putea fi achiziţionate, precizînd care sînt preţurile cerute şi solicitînd să se stabilească reducerile de preţ pe care ministerul le crede de cuviinţă. Dar ministrul nu propune nici o micşorare de preţ. Oferă atît cît se cere (poate pentru că erau banii statului). Iată răspunsul lui Eminescu: „Fiind însă că domnia voastră nu aţi fost redus preţurele cerute de către anticariul Israel Kuperman, de aceea am crezut de datoria mea de a nu urma întocma cu predarea mandatului, după cum mi-aţi indicat în citata adresă, ci de a cerca însumi o reducere a preţurilor, care mi-a şi succes”. Un act de insubordonare. Eminescu îşi ia libertatea să comenteze, să conteste, să nuanţeze ordinele miniştrilor. Astfel, din 585 de lei trimişi de minister pentru achiziţia de carte, Eminescu oferă anticarului 400, diferenţa de 185, pusă la dispoziţia ministerului, fiind folosită ulterior pentru achiziţia altor cărţi şi pentru legarea unora dintre cele existente. Fără comentarii.
Ar mai fi poate o singură întrebare, şi anume: cum să ne explicăm demnitatea, radicalitatea, caracterul acestui tînăr căruia Maiorescu i-a pus în mînă destinul şcolii româneşti din judeţele Iaşi şi Vaslui? Poate că vor fi fost la mijloc experienţele vieţii, poate modelul de educaţie austriac, cineva ar putea căuta puţin prin arborele genealogic. Dar toate acestea nu pot explica nimic. Eminescu era poet; poet însemna pentru el caracter, intransigenţă, adevăr. Dacă asta înseamnă visător, atunci da, Eminescu era un visător. Căci credea că lucrurile se pot schimba. Aceasta e singura explicaţie plauzibilă.
