Cu ani în urmă, Lucian Dan Teodorovici a fost victima unui, să-i spunem, cu inutilă eleganţă de altfel, accident editorial. Câştigător al concursului de proză scurtă de la Tg. Jiu, deşi s-a îngrijit el însuşi ca volumul ce urma să apară (ca premiu) să-l reprezinte cu adevărat (prin urmare, pregătindu-l filă cu filă şi, astfel, trimiţându-l editorului), a avut surpriza mai mult decât neplăcută de a constata, ulterior, că marfa aruncată pe piaţă de respectivul era altceva, era cel mult „o antologie de texte” de care autorul, deşi le semnase cândva, se simţea cu totul străin. „Antologie” din care lipseau fragmente esenţiale pentru cel ce le scrisese, dar în care, într-o absurdă compensare, se aruncaseră cu ghiotura greşeli de culegere. Situaţie în care autorul a cerut ca acel straniu op să nu fie difuzat; dar nici o asemenea dorinţă nu i-a fost respectată… Iar acum, încă foarte tânăr, Lucian Dan Teodorovici (ieşean născut la Dorneşti, în 1975) este (nu de azi, de ieri) redactor-şef al prestigioasei edituri Polirom (după ce a fost, printre altele, redactor-şef adjunct la revista Timpul), prozator uşor de recunoscut în generaţia sa (cel puţin), autor de proză scurtă, roman, teatru, dar şi comentator de literatură contemporană, în reviste pe hârtie sau în reviste electronice.
În urmă cu o vară, L.D. Teodorovici publica – după romanul Circul nostru vă prezintă: (2003), apreciat de Liviu Antonesei drept „excepţional” –, la vremea campaniei „Votează literatura tânără!”, volumul de povestiri Atunci i-am tras două palme (Editura Polirom, 2004, Colecţia Ego). Volum cuprinzând „povestiri excelente” – se pronunţa acelaşi Liviu Antonesei. O carte în trei părţi („Gândacii”, „Să ne ierte Pistruiatul”, „Fursecuri”), adunând peste 30 de titluri. „Îmi găsesc copilul cântând în faţa televizorului, bătând inutil din palme şi învârtindu-se haotic, ceea ce mă face să constat, încă o dată, că e un idiot, fără speranţe de vindecare. Soţia mea spală pe jos în bucătărie, acolo unde spăla şi dimineaţă, iar eu mă apropii şi o sărut dintr-o dezgustătoare obişnuinţă” – („Gândacii”, eşantion din „Gumă de mestecat”).
Istorii (ai spune) aproape banale, scrise fluent şi, pe alocuri, aparent anapoda, cu o stângăcie firească, fiindcă nu-i a autorului, ci a personajului (sau naratorului) căruia i se substituie. Istorii pe care parcă le-ai şti deja, ca ale celui de alături sau ca ale tale chiar, dacă persoanele ar putea avea, unele faţă de altele, sinceritatea pe care o au (aici) personajele. Aşadar, momente (din existenţe pentru care ficţiunea nici n-ar fi necesară) şi schiţe (în sensul că decupajul e suficient pentru a fi fanta prin care se proiectează imaginea întregului) din cotidian. Nu întâmplător le-am tradus astfel esenţa. Un anumit aer caragialesc stăruie prin aceste povestiri, cu personaje mărunte, în destinul cărora au intervenit, ca un nod în gât, eşecul, disperarea, criza, inadaptarea. Povestiri surprinzătoare, cu tâlcuri subtile, adesea cu un umor sec, amărui, pe care mi se pare că l-am mai trăit cândva, la o altă vârstă, citind pagini de Ion Băieşu. Cea de-a III-a secţiune a cărţii le continuă; aici însă îşi adaugă caracteristici de reportaj şi de pamflet. Un cioban merge la oraş pentru a plăti o taxă obligatorie înainte de cununia civilă; e dus cu zăhărelul, luat în zeflemea, pus pe inutile drumuri, astfel că omul e nevoit să-şi amâne căsătoria. Într-un scenariu absurd, dar nici pe departe rupt de realitatea clipei, într-o comună populată de numai doi inşi, soţ şi soaţă, cei doi ajung competitori pentru funcţia de primar. Din istoria la zi, ni se propune şi o călătorie spre una scrisă de alţii, acum vreo cinşpe ani, nedesluşită încă. Spune „domnul cu pălărie”: „Mă aflam într-o tutungerie, cumpăram nişte chibrituri. La un moment dat, un ins a început să urle ca un apucat: «A căzut comunismul! A căzut comunismul!». Mi s-a părut că face o criză de isterie, şi-atunci i-am ars, în scop terapeutic, două palme”.
Un anume scop terapeutic, atât pentru autor, cât şi pentru cititori, ar putea avea povestirile părţii a II-a. Este vorba de reinterpretări, prin scris, ale propriei biografii. În anii din urmă, L.D. Teodorovici nu-i nicidecum singurul care procedează astfel, de la, să spunem, Cărtărescu (cel care, s-ar părea, nici n-a încheiat această operaţiune) la Vakulovski. Rezultatul este, credem, mai ales, finisarea contururilor unei (i)epoci. La 11 ani, L.D. Teodorovici urmărea live revolta muncitorilor de la Braşov. Şi puţin a lipsit ca, tocmai înţolit în kaki, semnatarului acestor rânduri să i se ordone să intre în cadru. L.D.T. şi L.D.C. încă nu s-au întâlnit live, dar, gonind de la Sofia spre Varşovia, rapidul cu bomboane a trecut prin viaţa amândorura. | L.D. Clement
Notă: Am regăsit de curând acest text, postat pe site-ul scriitorului Lucian Dan Teodorovici – cu menţiunea că a apărut în august 2004, în NordLitera; mi se pare însă că, mai întâi, fusese tipărit în revista „Bucovina literară” sau în cotidianul „Crai nou”. Cu nostalgia revederii textului şi cu regretul că pe L.D. Teodorovici îl revăd arar (doar mulţumită lui, că mai trece prin Suceava!), repostez textul aici.
