Bustul lui Traian Chelariu de lângă Biblioteca Bucovinei din Suceava
În 1936 Traian Chelariu o cunoaşte pe Stella Rădulescu, cea care, din august 1937, îi va fi tovarăşă de viaţă pentru tot restul zilelor. „Nunta de Feţi-Frumoşi” a fost descrisă în presă de însuşi Tudor Arghezi, prieten al familiei, iar naş a fost Ion Nistor, pe atunci ministru al muncii. Liniştea tânărului cuplu stabilit la Cernăuţi este spulberată de ocuparea Bucovinei de către trupele sovietice. Refugiaţi la Bucureşti, trăiesc în casa socrilor, în condiţii deloc propice activităţilor intelectuale şi artistice ale scriitorului.
În luna martie este concentrat la Regimentul 8 Roşiori, mai întâi la Târgul Frumos apoi în zona Bacăului, iar în iulie este chemat la marele Stat Major care îl pune la dispoziţia Ministerului Propagandei. Aici este numit cenzor pentru corespondenţa străină, datorită faptului că era poliglot. Pentru că stăpânea bine limba germană şi putea intra în „nuanţele cele mai fine ale textelor literare”, devine redactorul „Notelor germane” din revista „Universul literar”şi este numit mai apoi redactor responsabil al publicaţiei. În paralel duce o intensă activitate literară şi publică cronici, proză şi mai ales poezie la „Gândirea”, „Revista Fundaţiilor Regale” şi „Universul literar” şi îşi continuă activitatea la Catedra de Pedagogie şi Psihologie.
Pe timpul activităţii de cenzor de la Ministerul Propagandei îl cunoaşte pe Mihai Beniuc. Când, în 1943, devine vacantă Catedra de Psihologie de la Universitatea din Iaşi, amândoi sunt interesaţi de aceasta. Firea onestă a lui Traian Chelariu îl determină să îl consulte mai întâi pe fostul coleg de specialitate în legătură cu intenţiile sale şi, afând că acesta nu îşi doreşte plecarea la Iaşi, face „vizita de prezentare” prin care convinge corpul didactic al Universităţii atât prin profesionalism cât şi prin renumele său de literat. Postul este ocupat, însă, prin numire şi nu prin concurs, de poetul comunist, iar Traian Chelariu rămâne cu impresia că „între mine şi Beniuc a rămas, de atunci, ceva jenant”.
Urmează pentru scriitorul bucovinean anii adevăratei prigoane. În 1949 este epurat din învăţământul superior şi trecut în cel mediu, la Liceul de băieţi nr. 3 „Mihai Viteazul” şi apoi la Şcoala Pedagogică de băieţi nr. 2 şi la Şcoala elementară de fete „Griviţa Roşie”, ca profesor de limbă rusă, pentru ca în 1952 să fie transferat „în gol” în regiunea Cluj. Cum refuză din motive temeinice plecarea, atât el cât şi soţia sunt practic îndepărtaţi din învăţământ.
La 9 octombrie 1959 îşi face, aşa cum obişnuia adesea, un bilanţ, o panoramare practic a vieţii şi activităţii sale didactice şi artistice şi afirmă că transferarea sa nu a fost decât „o măsură administratrivă de a te descotorosi de elementele nedorite”. Anii ce au urmat îi rezumă în câteva rânduri: „ Au urmat apoi 5 ani de plutire la întâmplare. IPCEU, ISPROR, IPORONAV, un an şi mai bine de şomaj şi, în cele din urmă, etapa Ecarisajului Bucureşti”. În acest punct biografia sa seamănă izbitor cu cea a personajului Victor Petrini din romanul lui Marin Preda „Cel mai iubit dintre pământeni”. Menţionăm doar câteva asemănări dintre personajul lui Preda şi destinul tragic al lui Traian Chelariu: profesori universitari şi filosofi – Petrini însă nu avea şi preocupări literare – sunt acuzaţi, pe nedrept, că ar fi colaborat cu legionarii (“sumanele negre”), ei devin victimele unui mecanism politic la fel de absurd, într-o “eră a ticăloşilor”, cu toată originea lor “sănătoasă”. Explicaţia, dacă se poate numi astfel, ne-o dă Preda prin vocea Matildei: “Ai ratat începutul. Trebuia atunci, imediat, în 44 să te înscrii în partid”. Însuşi Traian Chelariu nota în jurnal în urma unei discuţii cu soţia sa, Stella: “ sunt un om care nu are drept la munci superior calificate, iară aceasta numai pentru vina de a nu fi mers de la început pe drumul pe care s-au angajat cu brio lichelele şi ambiţioşii proşti”.
Pus la index, nu a mai reuşit să publice aproape nimic, după cum i-a fost imposibil să mai câştige vreun ban din creaţia sa sau să aibă vreun fel de colaborare cu instituţiile de cultură. Reuşind să obţină un proiect de zece scenarii de teatu radiofonic pentru copii, acesta este blocat după prima difuzare în care, de altfel, numele lui Traian Chelariu a fost trecut sub tăcere. Alte încercări de a participa la diverse concursuri literare se soldează cu tot atâtea eşecuri. După îndepărtarea de la Universitate vine excluderea din Uniunea Scriitorilor. Această hotărâre o ia tovarăşul Mihail Novicov, imputându-i „tăcerea”, adică lipsa de activitate literară.
Munca de la „hingherie”, una dintre cele mai grele şi mai umilitoare, o ia ca pe o oarecare. În jurnal, de câte ori se referă la ea, nu o face pe un ton de revoltă sau de lamentare. Mai mult chiar remarcă umorul unor scene petrecute în timpul serviciului de „stropiri și deratizări”, cum este cea în care o gospodină, scandalizată că după o lipsă de doar două săptămâni şi-a găsit locuinţa invadată de ploşniţe, îşi apără îndârjită tezaurul: “Adă şi icoanele! Ale dracului! […] stropeşte-le bine de tot… şi pânza şi pânza!”, “Dară e pictură de valoare!” “Nu-i nimic! Numai să scap pe sletniţele astea!”. După “urmele obiective” se dovedeşte că “în acea casă ploşniţele sunt autohtone” notează Chelariu în „Jurnal”.
Această slujbă are totuşi un avantaj: îi conferă o oarecare libertate de care avea nevoie pentru încercările sale de reintegrare în învăţământ. Tot de la Ecarisaj venea, pe jos, în seara în care l-a întâlnit pe vechiul prieten, udeşteanul Eusebiu Camilar care, impresionat de situaţia sa, îi redeşteaptă speranţa de a reveni la Uniunea Scriitorilor şi îi dă imboldul de a face demersurile necesare. Tot el îl susţine moral pe parcursul lor.
Un alt sprijin, nu întotdeauna egal sau eficient, i l-a dat Tudor Arghezi. Pentru Traian Chelariu, care avea o mare admiraţie faţă de opera poetică a autorului „Cuvintelor potrivite”, prietenia acestuia a fost foarte preţioasă. Ştim din jurnal că citea frecvent poezia argheziană şi uneori făcea ample comentarii asupra ei.
Reprimirea în învăţământ în 1957 ca urmare a câştigării în instanţă a acestui drept este un act reparatoriu numai pe jumătate. Fostul profesor universitar este încadrat la diverse şcoli generale de la marginile Bucureştilor, cu vagi promisiuni de a fi încadrat măcar la nivelul din 1952.
În acest timp scrie neîncetat poezie, piese de teatru şi eseu filosofic. Perfecţionist cum era, şlefuieşte îndelung sonetele până le dă echilibrul şi limpezimea cristalului. În afară de valoarea sa literară impresionează şi sârguinţa acestui autor. Exegeţii susţin că a lăsat în manuscris peste 500 de sonete, din care o parte au fost editate într-un volum antologic îngrijit şi editat la Minerva de Emil Manu în 1970, iar o altă selecţie apare, trei ani mai târziu, la Editura Eminescu. Vomul „Poezii în vers alb” apare la Junimea în 1983, editat şi prefaţat de Corneliu Popescu.
Spiritul fervent al lui Traian Chelariu nu era în amorţire nici în aceste vremuri de restrişte ci, mereu creator, el lucra cu speranţa că într-o zi opera sa va ajunge la destinatarii ei, cititorii.
Ca profesor de şcoală elementară, fostul universitar exclus din Uniunea Scriitorilor frecventează un cenaclu al profesorilor scriitori condus de un anume profesor Goga, unde citesc „scandalos de inexpresiv” poezii politice Victor Tulbure, Nicolae Tăutu şi alţii. Când îi vine rândul să-şi citească poeziile, comentatorii, nişte celebri anonimi dealtfel, trebuie să constate superioritatea liricii lui Traian Chelariu. „Aşa se scrie azi în Apus” remarcă unul, iar altul: „Chelariu mânuieşte versuri periculos de fermecătoare”. Iată unde îşi irosea talentul cel care căuta Atlantida în timpul „gloriosului deceniu”.
În sfârşit, în anul 1964 este reîncadrat în învăţământul superior ca lector la Institutul Pedagogic de trei ani din Suceava, proaspăt înfiinţat. Aici, pe lângă activitatea didactică, se ocupă în continuare de revizuirea operei sale, aranjând în aşa fel materialul încât oricând să fie „bun de tipar”. Nu i-a fost dat însă să aibă această bucurie.Se stinge din viaţă, la 4 noiembrie 1964, la Suceava; soţia rămâne convinsă că a „murit cu zile” şi că o internare la spitalul Elias din capitală l-ar fi putut salva, dacă ar fi fost ajutat de cei care aveau posibilitatea şi care îi exploataseră munca şi priceperea. Nicolae Manolescu îi subliniază în „Istoria critică a literaturii române” „grija, devoţiunea şi fervoarea” acesteia, datorită căreia, lui Traian Chelariu „i s-au publicat în ultimele două decenii de comunism nu mai puţin de şapte volume”.
De scoaterea „de sub oboroc” a vastei şi eterogenei opere a lui Traian Chelariu se ocupă, de mai mulţi ani, criticul şi istoricul literar Mircea A. Diaconu. După o schiţă monografică inclusă în volumul „Mişcarea «Iconar». Literatură şi politică în Bucovina anilor `30” s-a ocupat de editarea jurnalelor scriitorului bucovinean, dar şi a unor fragmente inedite din eseistica sa filosofică: „În căutarea Atlantidei (fragmente noi)” şi ne dezvăluie, în „Studii şi documente bucovinene”, un Traian Chelariu epistolar, publicând un număr de scrisori din corespondenţa acestuia cu istoricul literar Eugen Pohonţiu şi cu profesorul cernăuţean Ion Nistor, de un real folos pentru înţelegerea personalităţii scriitorului, dar şi a conjuncturilor care i-au influenţat traseul existenţial.
„Viaţa ca existenţă, viaţa ca mântuire, viaţa ca împlinire, viaţa ca ratare – patru posibilităţi” scrie Traian Chelariu într-o pagină de eseu din „În căutarea Atlantidei”. Şi, dacă a avut parte simultan sau în diferite etape ale vieţii sale de toate aceste posibilităţi, nu se poate spune însă cu certitudine câtă mântuire şi câtă ratare va fi fost în destinul său tragic şi câtă împlinire îi mai pot aduce cei care se ocupă de scoaterea la lumină a personalităţii şi operei sale ca de un act de „justiţie literară”.
Eroismul cărturarului bucovinean exilat la Ecarisaj sau prin şcolile generale din cartierele mărginaşe bucureştene care îşi urmează şi îşi iubeşte destinul tragic este superlativ. Ceea ce îl salvează de la ratare este cultura, ca şi urmarea idealului său, a drumului său neobosit în „căutarea Atlantidei”. | Luminiţa Ignea
