Când Cosmin Presan, un fost elev de-al meu de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din Satu Mare, căruia i-am fost diriginte acum 17 ani, m-a sunat din Belgia şi m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să particip la manifestările legate de împlinirea a 200 de ani de la celebra bătălie de la Waterloo din iunie 1815, cea care a însemnat sfârşitul măreţei cariere politico-militare a lui Napoleon Bonaparte, am crezut că nu aud bine. Pentru un profesor de istorie, admirator în egală măsură al lui Ştefan cel Mare, dar şi al lui Napoleon Bonaparte, era o ocazie unică, în condiţiile în care comemorarea a 300 de ani îmi va fi, evident, mai greu accesibilă. Aşa că în 13 iunie eram, alături de un grup de olandezi gălăgioşi (există şi în Occident categoria asta!) şi lungi cât o zi de vară, în avionul de Eindhoven – aeroportul cel mai apropiat de Anvers (Antwerpen), oraşul gazdelor mele. Prima impresie în Olanda: ordine, civilizaţie şi… destui români, gălăgioşi precum amintiţii olandezi din avion; autostrăzi aproape perfecte – cu un plus pentru cele olandeze faţă de cele belgiene –, centrale eoliene, nenumărate ferme de vaci parcă umflate cu pompa.
Baza expediţiei mele din Ţările de Jos a fost locuinţa prietenilor mei, soţii Cosmin şi Simona Presan din cartierul evreiesc al oraşului Anvers. De la bun început m-a frapat aspectul şi, mai ales, felul de a se manifesta al evreilor ultraortodocşi, cei care-şi orânduiesc viaţa într-un mod cu totul diferit de cel al vecinilor lor de cartier. Prezenţa lor nu poate să nu-ţi atragă atenţia, mai ales în zona în care sunt grupate celebrele ateliere de prelucrare a diamantelor şi bursa care se află în centrul acestei afaceri aproape misterioase şi care nu va fi niciodată în criză.
Zilele de 14 şi 15 iunie au fost dedicate explorării oraşului Anvers. Nenumărate sunt locurile în care merită să te opreşti: gara – una din ele mai frumoase din Europa – primăria, cu extraordinara piaţă din faţa sa, superba catedrală care adăposteşte mai multe opere ale celebrului fiu al locului, Rubens, casa muzeu a acestuia sau spectaculosul port, cel care a fost multă vreme cheia dezvoltării constante a prosperului şi frumosului oraş. Pe lângă toate aceste frumuseţi, ceea ce frapează de la bun început e lipsa dispoziţiei populaţiei majoritar flamande de a conversa în limba engleză şi mai ales în franceză, cunoscute fiind tendinţele separatiste prezente într-o Belgie ce-i cuprinde atât pe flamanzi, cât şi pe valoni. În niciun moment, însă, comportarea civilizată n-a coborât sub un nivel absolut rezonabil.
Ziua de 16 iunie a fost dedicată vizitării unei bijuterii de oraş care păstrează foarte multe clădiri vechi şi de o frumuseţe aparte: Bruges. Dintre multele catedrale care merită atenţia vizitatorului, se distinge Notre-Dame, cea a cărui turn de 115 m este cel mai înalt din Ţările de Jos. În interior găsim o mare raritate: „Madona cu pruncul” de Michelangelo – singura lui operă din afara Italiei. Trecând la un cu totul alt registru, nu pot trece cu vederea ceea ce lumea cunoaşte ca fiind „Peretele de bere”, un fel de restaurant ai cărui pereţi sunt constituiţi din nenumărate sticle de bere de feluri foarte diferite, protejate de nişte vitrine spectaculoase. E firesc să găseşti aşa ceva într-o ţară renumită şi pentru cele două vârfuri ale calităţii pe care le atinge: în producerea dulciurilor, dar şi a berii. Belgienii au inventat în 1912 pralinele şi produc anual 320000 tone de ciocolată. Şi tot ei produc o mare diversitate de sortimente de bere, din care aş menţiona ciudăţenii ca: „Delirium Tremens”, de 8,5 grade, sau „Moarte subită”, la fel de tare, şi berea special creată pentru bicentenarul bătăliei de la Waterloo, care se numeşte, evident, „Waterloo“. Revenind la unicatul numit „Peretele de bere”, aş mai remarca două găselniţe excentrice şi uşor ciudate: în chiuvetele din toalete sunt încorporate, surprinzător, nişte exotice acvarii cu peşti la fel de exotici. Mai surprinzătoare, însă, este ideea de a plasa câte două difuzoare foarte aproape de fiecare loc în care bărbaţii, cel puţin, fac loc următoarelor beri. Evident, muzica nu poate fi decât relaxantă. Ziua s-a încheiat cu o plimbare cu barca cu motor pe canalele oraşului, ceea ce ne-a dat ocazia de a admira din alt unghi frumuseţile arhitecturale medievale, dar şi de dată mai recentă ale superbului oraş flamand.
Ziua de 17 iunie a început cu vizitarea unui alt oraş tipic flamand, cel care a dat ultima campioană la fotbal a Belgiei: Gent. Şi aici e plin de clădiri superbe, şi aici este o catedrală maiestuoasă, plină de lucrări ale reprezentanţilor celebrei şcoli de pictură flamande. Pe canalele din Gent, la fel ca la Bruges, alte bărci, pline de asiatici dornici să fotografieze şi să filmeze tot. Apoi, îndreptându-ne spre micul, dar cochetul orăşel Ypres (denumirea oficială este cea din flamandă, Ieper), am ajuns în Passchendale, zona care ilustrează, pe de-o parte, ororile, suferinţele generate de prima conflagraţie mondială, dar şi felul în care, spre deosebire de noi, ştiu alţii să-şi cinstească eroii. Alături de impresionantul cimitir în care sunt înmormântaţi eroi britanici, francezi, belgieni, dar şi câţiva soldaţi germani, poate fi vizitat un muzeu emoţionant, în care sunt expuse obiecte ce au aparţinut celor care au luptat în acele locuri. Vizita are darul de a te impresiona şi prin faptul că în zona muzeului se aude clar o tristă voce feminină care rosteşte numele soldaţilor identificaţi înmormântaţi aici. Ziua se încheie cu vizitarea amintitului orăşel Ypres. Simpla rostire a numelui său e de natură să-ţi dea fiori, pentru că aici, în toamna anului 1917, a fost folosit pentru prima dată – de către germani – gazul toxic de luptă numit iperită. Efectele sale au fost devastatoare, oribile. În schimb, fortificaţiile orăşelului sunt pur şi simplu spectaculoase. Ceea ce impresionează însă cel mai mult este zona centrală a orăşelului, de o frumuseţe copleştitoare, zonă comparabilă cu cele ale altor oraşe flamande cu pieţe superbe: Bruges, Gent, Bruxelles sau Anvers. | Prof. Valeriu Nichitean
