n. 1795 – 8 noiembrie 1837, Iaşi
Până a fi reţinut, în „Istoria…” sa, de G. Călinescu, despre spiţerul poet (romantic) şi traducător (din germană şi franceză) scriseseră, printre alţii, Costache Negruzzi – „Daniel Scavinschi era de neam român din Bucovina. Rămâind orfan în tânără vrâstă, se duse la Liov în Galiția, la o rudă a sa ce era spițer, pe lângă care, slujind calfă, învăță puțină botanică. Ca să se supuie modei polone, mai adăogi un schi la porecla sa şi din Scavin se făcu Scavinschi. Învăță limba nemțească și o cunoștea bine, dar nu iubea pre nemți; pentru aceea, când muza română începu a-l supăra, preferă a traduce din franțeză, deși o știa mai puțin decât pe cea germană…” şi Mihai Eminescu – „Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:/ Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere,/ Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic”.
Leon Asachi l-a remarcat şi l-a adus la Iaşi, unde se întreţinea dând lecţii de germană, unde a continuat să scrie, nepărăsindu-şi nici deprinderile de calfă de farmacist; mai mult, a urmat şi şcoala de ingineri hotarnici a lui Gh. Asachi.
În ce priveşte versurile, n-a publicat în timpul vieţii decât o odă – Oda din partea opştiei întru slava nunţii luminăţii sale prinţesii Elenco Sturza (1825); în manuscris îi rămaseră mai multe imnuri şi sonete care s-au pierdut. La aproape trei decenii după moarte, Aron Pumnul l-a cuprins, cu „Călătoria dumnealui hatmanului Costandin Paladi la feredeile Borsăcului”, în „Lepturariu rumânesc cules den scriptori rumâni” (III, Viena, 1865). În ce priveşte traducerile, i s-a tipărit (Iaşi, 1840), „Democrit” de J.Fr. Regnard, ediţie îngrijită de Costache Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu.
…Napoleon muri zicând: „Franție – oaste”. Scavinschi zicând: „lipsă – musteți”. Hoffmann moare de jale că i-a pierit motanul. Scavinschi pentru că i-au căzut mustețile. Firește, judecând, deosebirea nu e atât de mare… – scria C. Negruzzi în „Scrisoarea IV (Un poet necunoscut)”, din „Negru pe alb”, evocând, la un an după, sfârşitul acestui romantic ipohondru, în urma automedicaţiei (am spune azi) cu opiu şi mercur (şi altele încă).
„O! Ce năcaz mă urmasă dintr-a unui somn pricină/ De înnoptam pe-acel munte, mă face vreun urs o cină!/ Îngrozit preste măsură de o aşa întâmplare/ Blastăm somnul, apus drumul şi plec tot în fuga mare/ Străbat mii de locuri grele, de cotituri fioroasă/ De vizunii adâncate, mistuiri primejdioasă,/ Şi-mi păre că mă alungă urşâi cu cârdul de goană./ Dar noroc că-n vro trii ceasuri au agiuns de caravană,/ Agiungându-mi deci trăsura care îmi fu însămnată./ Giur că din ea pân’ la Borsăc n-oi scoborî niciodată!” (fragment din „Călătoria…”). | L.D.C.
>>> NordLitera – Un dicţionar al scriitorilor…
