||| Prof. univ. MIRCEA A. DIACONU, Universitatea „Ştefan cel Mare”
În anii 80, elev de liceu, citeam săptămînal o revistă al cărei nume îmi provoca oarece nelinişte şi obscură fascinaţie. Ce e un amfiteatru – căci revista se numea „Amfiteatru” – se situa pentru mine într-o zonă de ambiguitate şi de mister. Ba chiar într-o lume pe care o credeam inaccesibilă. Astăzi ţin cursuri într-un amfiteatru, ba chiar într-unul care se numeşte E. Lovinescu. De ce Lovinescu? De ce Universitatea a ţinut să numească astfel un amfiteatru în care intră studenţii de la Litere?!
La drept vorbind, Lovinescu e un reper pentru orice intelectual care se respectă. Nu trebuie să fii critic literar ori absolvent de litere – şi nu trebuie să fii din Fălticeni ori din Suceava – pentru a şti cîte ceva despre gîndirea lui. Nu-i vorbă, în urmă cu doar cîţiva ani, am cunoscut în Occident un tînăr care făcuse două clase de liceu în România. Nu auzise de Lovinescu. De ce ne-ar mira? Într-un număr din „Dilema” de-acum cîteva luni cineva povesteşte c-a ţinut o conferinţă la una dintre marile universităţi din România şi studenţii nu ştiau cine a fost Iorga. Şi dacă am vrea să ştim ce sens se dă astăzi construcţiei „– Ba bine că nu!” s-ar putea să avem mari surprize. Dar asta e deja o altă poveste, pe care o vom descîlci în unul din numerele următoare… Să mai spunem doar că, undeva pe lîngă Cernăuţi, acum destul de mulţi ani, am întîlnit un bătrîn simplu, care avea într-o ladă din pod cîteva din cărţile lui Cioran publicate între războaie şi cocarde cu tricolorul românesc. Voia să fie pregătit, în caz că istoria va face iarăşi vreo schimbare bruscă de macaz. Pregătit să se dedice cauzei naţionale. Spun toate acestea pentru că am convingerea că educaţia, cultura sînt în sensul cel mai propriu cu putinţă fundamentale pentru cauza naţională. Iar acest lucru are legătură, cum vom vedea, cu Lovinescu.
Aşadar, de ce Amfiteatrul Lovinescu la Universitate?! Fireşte, motivul ar putea fi la îndemîna oricui. Maiorescu, Lovinescu, Călinescu şi Manolescu ar fi creat, pentru a folosi un termen deja impus, chiar dacă cu un sens simplificator, canonul literaturii române. Dintre toţi, Lovinescu mi se pare a fi cu adevărat un model. Deşi profesor de liceu (s-a pensionat în 1938 de la Liceul Mihai Viteazul, după ce Universitatea din Iaşi i l-a preferat la un moment dat pe Ibrăileanu), claustrat bună vreme într-o cameră deschisă oricui, oficiind parcă, Lovinescu a ştiut să lumineze calea literaturii române într-un moment de răscruce. Şi nu numai a literaturii, ci şi a civilizaţiei române. A angajării ei pe drumul modernizării şi europenizării.
Apoi, Lovinescu a ştiut să găsească echilibrul dintre singurătate şi lume. În fond, în strada Cîmpineanu, din Bucureşti, el locuia ca într-o chilie. Departe de tumultul lumii prezente (în fond, se specializase în antichitatea greco-latină), izolat, îi primea cu generozitate rară pe toţi cei care, necunoscuţi sau deja celebri, erau dornici să-i păşească pragul. Iar porţile lui erau întotdeauna deschise, cu speranţa că pe ele vor intra şi cîteva talente, poate chiar genii. Şi cîteva au şi intrat.
Dar, fiind în Bucureşti în chiar miezul lumii, Lovinescu se retrăgea adesea la Fălticeni. E ceva aici din ceea ce i se va întîmpla mai tîrziu, deşi cumva altfel, lui Cioran. Trăind la Paris, visa Coasta Boacii. Dar Cioran era prin structura lui un nemulţumit. Pe cînd Lovinescu, ei, bine, Lovinescu îşi asumă o misiune şi i se devotează. Şi pentru asta, trebuie să stea peste ani la Bucureşti. De fapt, Bucureştii erau un miez de ocazie. Nu vreau să spun neapărat că se simţea acolo ca în exil, dar acasă al lui Lovinescu era la Fălticeni. Aici îşi scria, în fond, cărţile. Să-i dăm pentru o clipă cuvîntul: „drumul urcă la deal printre sălcii, trece pe lîngă bătrîna casă dărăpănată cu sfinxuri roşii şi cu cariatide, pe lîngă bisericuţa Fălticenilor vechi şi se deschide deodată pe tăpşanul de sus al «băncuţei» cu luminozitatea văii Şomuzului, în linia drumului de fier ce se prelungeşte în adînc, departe spre biserica şi conacul Şoldăneştilor”, mai departe fiind evocaţi Oprişenii, Rădăşenii… Discipolul lui cel mai provocator, e vorba de I. Negoiţescu, crede că, „faţă de plaiurile de obîrşie, Lovinescu va rămîne pururi credincios, petrecîndu-şi întotdeauna verile acolo, în casa părintească, unde avea să conceapă numeroase din operele sale”.
La drept vorbind, deşi ar fi putut să stea în Bucureşti, acolo unde ar fi putut fi sărbătorit anual, cu fast (şi spre folosul nu numai al memoriei lui, ci şi spre folosul culturii române), cenuşa lui, ca şi aceea a Monicăi Lovinescu, este depusă la cimitirul din Fălticeni. Căci, deşi în miezul lumii, Lovinescu căuta periferia, anonimatul. În fond, astăzi gîndim în termeni lovinescieni fără să ştim. Şi mi se pare că e aici o confirmare a faptului că, în cazul marilor adevăruri, tocmai pentru că, atît de pregnante, devin bun comun, cei care le-au gîndit şi oficializat intră firesc în uitare. Este o lecţie pe care Lovinescu încă ne-o spune. Nu contează cine face lumea mai bună, ci contează ca lumea să fie într-adevăr mai bună. Discreţia, decenţa sînt direct proporţionale cu profunzimea, cu adevărul. Sau poate viceversa.
Aşadar, văd în Lovinescu un model. Şi dincolo de asta, cred că adevărurile pe care îşi fundamenta viziunile critice sînt încă funcţionale, iar timpul le-a confirmat. Şi dacă ar fi să invoc teza pe care i s-a fundamentat gîndirea critică, atunci ideea autonomiei esteticului – preluată de la Maiorescu – poate fi descifrată într-o cheie adesea ignorată. Nu detaliez aici, deşi mi se pare că pînă şi voci dintre cele mai puternice din spaţiul criticii româneşti simplifică şi deformează lucrurile. Aici aş invoca doar faptul că, vorbind la un moment dat despre Agârbiceanu, şi luînd în discuţie un aspect privind conţinutul operei, el vorbeşte despre o „atitudine inestetică”. Poate exista, ne spune Lovinescu, o atitudine inestetică; esteticul se manifestă, aşadar, şi la nivelul conţinutului, ba chiar la nivelul vieţii concrete. Căci, finalmente, literatura este dovada unei civilizaţii, chiar dacă, pînă şi în propriul scris, în dimensiunea unei fraze, el căuta „sentimentul eternităţii”.
Aşa cum am spus, nu voi încerca aici o demonstraţie. Altceva mă interesează; mai exact, ceea ce aş numi vizionarismul său politic – şi asta în condiţiile în care Lovinescu n-a făcut, ca alţi mari interbelici, politică. Nefăcînd politică, Lovinescu a văzut mult mai bine. Şi, ca marii intelectuali ai lumii, a încercat să vadă un sens în haosul istoriei şi să stabilească o direcţie. Că este aşa o dovedeşte şi ceea ce voi spune mai departe.
În 1927, Perpessicius, pe atunci un tînăr de 35 de ani (avea să facă închisoare politică, mai tîrziu), era descumpănit să citească în Lovinescu nişte opinii pe care le credea aiuritoare. Spune Perpessicius: „zîmbim cu dureroasă dezamăgire cetind că «Internaţionala a treia voieşte dictatura proletară, prin suprimarea sufragiului universal şi a regimului parlamentar, prin abolirea libertăţilor şi prin introducerea teroarei» – consideraţii aşa de stridente cînd sînt opera ipocriziei burgheze a zilelor noastre, care a luat-o cu mult înaintea Internaţionalei a treia”. Or, istoria i-a dat dreptate, cu asupra demăsură, lui Lovinescu.
Cît despre părerea tînărului Perpessicius că societatea democratică – cu toate ezitările şi eşecurile ei – ar ţine de „ipocrizia burgheză”, că abuzurile de tot felul făcute în numele democraţiei ar depăşi posibilităţile Internaţionalei a treia, sînt chestiuni care mai apar şi azi în discursurile unora care cred că diferenţa dintre dictatură şi democraţie e numai una de nuanţă. Utopicii, visătorii, inocenţii devin nu o dată fanatici. N-a fost cazul lui Perpessicius. Dar, de la tribuna lui, din colţul de unde privea lumea, Lovinescu nu s-a înşelat. Lecţia lui mai poate fi ascultată din cînd în cînd în ceea ce simbolic a devenit Amfiteatrul Lovinescu.
Cît despre mine, un om în istorie, îmi propun să supun atenţiei, poate în fiecare miercuri, dacă istoria personală va fi blîndă, cîte ceva de felul cum se oglindesc faptele, mai mari sau mai mici, undeva în Suceava.
Acuma, chit că Amfiteatrul Lovinescu ajunge să fie denumirea unei rubrici, amfiteatrul propriu-zis, sper că nu aveţi nici o îndoială, chiar există. În corpul A al Universităţii „Ştefan cel Mare”. Dacă dintr-o realitate (căci Lovinescu a trăit în carne şi oase) ne-am proiecta în simbol, eu cred că simbolurile pot să se întoarcă într-un fel sau altul în spaţiul concret. Şi să-l şi modeleze. Aşadar, fiţi siguri, Amfiteatrul Lovinescu nu e o ficţiune.