Întârziat sau timpuriu, din păcate, azi, când trăim în epoca interesului cu rezolvare imediată, orice om care se dedică muncii intelectuale doar cu scop cultural poate fi considerat un „hidalgo”. Nu neapărat şi „cavaler al tristei figuri” precum personajul lui Cervantes; dar să nu uităm că această poreclă i-a fost atribuită aceluia de un servitor. Va să zică şi atunci soarta celor „cu capul în nori” era judecată de cei pe care cultura nu-i deranjase prea mult.
Cei care au avut privilegiul de a aşeza în rafturile bibliotecilor proprii cărţile domnului prof. dr. Vasile Diacon, în cazul în care le-au şi lecturat, au beneficiat de posibilitatea de a lua contact cu un impresionant volum de informaţii referitoare la istoria Bucovinei („Bucovina în secolul XX. Istorie şi cultură”) sau la personalităţi de prim rang din aceeaşi zonă geografică şi culturală („Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc şi faptele sale”), asta ca să ne limităm la doar două exemple. Avem acum la îndemână un alt volum dedicat, cu respectul cuvenit, profesorului Ştefan Cuciureanu. Demn de admiraţie acest gest, poate firesc pentru noi cei care am trăit prima parte a vieţii, aceea în care se formează personalitatea, „in illo tempore” (desigur fără accepţiunea mitică cu care a consacrat Mircea Eliade termenul).
Cartea „Un «hidalgo» întârziat: profesorul Ştefan Cuciureanu”, apărută la Editura ieşeană Timpul în 2014, începe cu un „Argument” în care autorul „se disculpă” pentru interesul pe care îl acordă istoriei şi literaturii, prezentându-şi şi originea, desigur bucovineană. Cele aproape cinci sute de pagini în care se evocă meritele Profesorului au, la început, un fragment-cheie pe care îl vom cita parţial: „Personalitate remarcabilă a lumii universitare ieşene, începând cu vara anului 1945 şi până în 1986, romanist de excepţie, om admirat în egală măsură de intelectualitatea, dar şi de boema ieşeană”.
Lectura cărţii aduce în conul de lumină al atenţiei omul, viaţa şi opera, cariera profesională, calitatea de „om al boemei ieşene”, se prezintă drept mărturie părerile contemporanilor, chiar unele detalii mai puţin picante, dar proprii vremurilor de atunci. Volumul se încheie cu „Anexe” şi „Bibliografie” care definitivează convingerea creată cititorului despre seriozitatea surselor de informare şi a interpretării acestora.
Admirăm la domnul Vasile Diacon minuţiozitatea cu care a valorificat detaliile care se însumează formând personalitatea celui evocat, dar poate mai mult, admirăm atitudinea de respect, manifestat peste ani, de către studentul de altădată faţă de magistrul trecut, de câteva decenii, în nefiinţă. | Ioan Mugurel Sasu
