Dan Dediu, recitând în curtea Casei memoriale „Eusebiu Camilar”
Era sâmbătă, erau clipele dinaintea pomenirii de fiecare an, în cimitirul udeşean, a celui care a fost Constantin Ştefuriuc, poetul, ziaristul. Iar aşa cum stăteam atunci, din dreapta, dinspre Oadeci, un deal înalt cu tricolor pe catarg, s-a apropiat, dintre arbori şi monumente, un tânăr mai curând scund, cu barbă, cu şuviţe nu-ştiu-cum împletite pe creştet, cu tâmplele rase, cu braţele acoperite de tatuaje: „Cine era Constantin Ştefuriuc?”. Era primul care mă întreba acolo despre el şi n-aveam vreme, şi nu-mi veneau vorbe suficiente şi clare pentru a-i răspunde lapidar şi convingător. Îl pofteam să-l citească, pentru a se lămuri astfel. Iar vreo două ceasuri mai târziu aveam să aflu că dumnealui Dan Dediu din Bârlad era chiar cel care primea la ediţia a XX-a a Festivalului-concurs de literatură „Metamorfoze udeştene” premiul cel mare pentru poezie! Mi l-am amintit pe dată: citindu-l (fără să ştiu cine-i) cu nişte zile înainte, m-am încumetat să cred că el va fi unul dintre cei doar câţiva potriviţi a primi premiile cele mai importante. M-am bucurat pe dată: acum ştiam că, printre altele, organizatorii aveau să-i dăruiască şi un volum cu selecţii de versuri din Constantin Ştefuriuc: „Cineva mi-a împuşcat sufletul” (antologie din 2004, editată de Crai nou, Muşatinii şi Bucovina viitoare). Aşadar, avea să primească răspunsul. Privindu-i iar părul împletit şi braţele cu tatuaje, dinspre Constantin cel care, odinioară, cu plete mai puţin convenţionale, am primit şi eu (poate şi alţii) tainic şi totodată explicit răspuns. | L.D. Clement
