Cea de a treia carte a domnului Ioan Mugurel Sasu aduce alături şi împreună (ca să îi răstorn înţelesul titlului), un microman şi câteva bijuterii de proză scurtă. La finalul ei vom găsi, ca şi pe coperţile 2 şi 3, un succinct, dar bine selectat aparat critic, trebuincios celor care încă nu cunosc încă arta scriitoricească a autorului. Prozele, cinci la număr, scurte dar de esenţă tare, sunt apendici ai microromanului, confirmări şi nuanţări ale ideilor şi trăirilor întâlnite în acesta. Tema însingurării, a asumării unui destin solitar, nu neapărat izolat, este prezentă în toată cartea, are statut metatextual. Ca cititor eşti tentat să recunoşti în toate cele cinci personaje principale o constantă ce pare a fi autobiografică ( dar ce este literatura dacă nu o mărturisire de sine?), o sihăstrie mireană, autoimpusă. Şi spun cinci pentru că una din prozele scurte face o notă aparte, nu discordantă, în volum . “Teatru absurd?”, cu un titlu binemeritat, are două personaje uriaşe şi un decor cât o ţară. Cu ani în urmă, domnul Emil Satco, diriguitor al culturii bucovinene din poziţia de director al Bibliotecii “I. G. Sbiera” şi cel care a adus-o “împreună” într-o monumentală Enciclopedie, afirma că proza domnului Sasu are un “iz kafkian”. Se referea la volumele care au precedat apariţia în volum a acestei excelente miniaturi prozo-dramatice care, în patru pagini de carte, prefigurează destinul unui popor ce se află, din raţiuni care nu-i aparţin, în faţa tăvălugului globalizării. Ferice de cei care, asemeni profesorului Satco nu au apucat aceste vremuri ruşinoase, ruşine celor care sunt complici ai acestui dezastru! Este, cred, şi părerea autorului care, apelând de felul său la un umor pedant, cel mult maliţios, devine de-a dreptul sarcastic, criticist pe faţă cu noul asupritor, dar şi cu blajinul şi răbdătorul popor român, strâns în chingi, dar şi foarte prost administrator al moştenirii sale. Concluzia este una amară, opţiunea omului de rând este iluzorie – oriunde ai cârmi-o nu ai decât o dezlegare – să mănânci când ţi-e foame. După posibilităţi, nu după facultăţi. Piesa de rezistenţă este “Alături dar nu împreună”, un roman de dimensiuni reduse, dar de o mare vigoare. Ea ne aduce mai mult decât personaje, dar tipologii, mai mult decât nişte locuri, de altfel neprecizate în mod expres, dar adevărate toposuri. Printr-o formula narativă a contrapunctului dl. Mugurel Sasu ne introduce în două lumi contemporane însă nu egale ca durare, una urbană, supusă unor prefaceri pe cât de rapide, pe atât de traumatizante şi una, statornică până la atemporal, a satului de munte. Afectat şi el pe la centrul său civic, beneficiar al unui bar (scris bap din motive de logistică), o farmacie şi o şcoală, cu o vagă structură administrativă. Pe cărările de munte cele câteva gospodării răzleţite adăpostesc preoţi şi preotese ale vieţii arhaice. Toma Ulian, ca şi badea Calistrat, este mai înainte de statornicire el însuşi învăţăcel pe Kagoionul bucovinean. În schimb baba Aniţa, locatara unui bordei aflat la mare departare de vatra satului, cea de o vreme cu timpul, îşi aşteaptă răbdătoare urmaşa ca o Sfântă Duminică ce are cufere pregătite cu de toate. Depinde doar de noua venită pe care îl va alege. Între timp refuză, dârză nevoie mare, ca o adevărată amazoană, orice imixtiune masculină în bătătura sa. Liantul celor două lumi se dovedeşte a fi tânăra Gina, fată rătăcită în toate înţelesurile cuvântului, un copil al nimănui şi al lumii întregi, care îşi găseşte cuibar în casa lui Toma Ulian. Aici află o lume aspră însă idilică, impregnată de tradiţie dar şi contaminată de anumite mondenităţi. Pentru că aşa cum ni-l desenează din cuvinte dl. Sasu, satul de munte nu mai reuşeşte să rămână o buclă temporală, bagajul de experienţă de semiorăşeni al unor personaje ca Toma Ulian, profesorul autointitulat Gogu, suplinitor de orice disciplină sau preotul militar ce vine în misiune pentru trebuinţele creștineşti ale localnicilor, colorează atmosfera. Diferenţa dintre oamenii locului, cei stabiliţi aici prin alegerea lor şi cei aruncaţi de soartă în această periferie a “civilizaţiei”, justifică titlul. Aici comunicarea nu este un obicei ci un eveniment, iar monologul, asistat sau neasistat, devine obicei. În lipsa evenimentului cotidian, timpul are o altă măsură, iar vorba devine confesiune sau autoconfesiune, făcută pe o bancă de mesteacăn. I se opune acestei agore montane, un gen de Poiană a lui Iocan urbană pe lângă care trec paşii rătăcitori ai Ginei, dar mai ales urechea ei dornică de noi experienţe. Fată cu origini rurale, dusă fără voie şi fără nevoie în braţele lascive ale oraşului, se rupe din această încleştare chiar în momentul în care însuşi oraşul se rupe de trecutul său şi, schimbându-se la faţă, devine cuib şi ghetou pentru o lume dezrădăcinată. Această rupere produsă iniţial de o nefericită extincţie, devine destrămare continuă până îl întâlnește pe Toma Ulian – un geniu pustiu al munţilor fără pretenţii revoluţionare, cel mult al schimbării de sine -, alături de care regăseşte ceea ce pierduse din copilărie, pe lângă un cămin şi cea mai pură şi mai încrezătoare varinată a iubirii – cea filială. Din scrupule, vrea autorul să ne convingă, din puterea obişnuinţei ei de hoinară aş crede eu, Gina nu reuşeşte încă să redevină Righina şi se întoarce la oraş. Paşii ei nu ţin pasul cu istoria. Lumea urbană nu mai este ceea ce cunoştea ea. Resturile aristocraţiei se consumă fumegând printre dărâmături, făcând loc marilor prefaceri ale viitoarei epoci de aur, cu demnitate, asemeni doamnei Stamatiad. Alături, burghezia se petrece pe o terasă de cafenea, bravând, filosofând şi încercând să se adapteze. Fiecare cum poate – unii mor, alţii se travestesc în omul modern, alţii observă şi comentează. Oricare dintre personaje ar fi meritat un portret mai amplu dar, atât de parcimonios cu penelul, dl. Sasu reuşeşte să creeze din câte tuşe nişte portrete foarte vii.
În sfârşit, nevrând să continuie o luptă evident contrară firii sale, Gina se întoarce în singurul loc de pe pământ unde era aşteptată. La fel făcuse şi Toma, doar că al a ştiut de la început că aparţine acestui loc. Tot un daimon al locului îi purtase paşii pînă la casa uncheşului Calistrat, care a devenit a sa. Aşa înţelege dl. Sasu să înveşnicească două personaje, diferite dar aidoma, într-un loc în care veşnicia nu doar că s-a născut, dar vieţuieşte încă.
Explicaţia pentru desenul de pe prima copertă ne-o dă însuşi autorul prin gura singurului personaj „simpatic” din roman. Profesorul Gogu, alias Gregor, cum îi plăcea să se numească, un pic romantic, un pic fanfaron, este poate o altă faţă, cea boemă a personajului principal metatextual sau poate a autorului. El declară că, subjugat de frumuseţea unor ochi negri, completată de o rochie galbenă ce decora un corp sublim şi un păr negru revărsat, sporitor al misterului feminin, şi-ar fi dorit, dacă s-ar fi putut exprima plastic, să realizeze acest desen. Lacrima ar putea sugera o melancolie, o neîmplinire. Poate fi însă şi ochiul de aur al înţelepciunii, care privint alături de căutătura acvilină pe care ne-o dăruieşte autorul de pe ultima copertă, ne face să ne dorim alţi meteori literari cu care dl. Sasu să plouă asupra noastră. | Luminiţa Ignea
