„Călătoria” domnului Decebal Alexandru Seul este povestirea, pigmentată cu dialoguri, a două persoane care merg la băi, mai exact la o staţiune de la malul mării, dar este şi o călătorie în universul secret în care fiecare cetăţean, cu aptitudini sau măcar cu pretenţii, de scriitor, îşi făureşte paginile.
Cartea a apărut la Editura Little Lamb în 2014, 55 de pagini, drepturile asupra ediţiei revenind autorului.
Condiţia scriitorului este prezentată de autor în primele rânduri în aşa fel încât ne duce cu gândul la afirmaţia lui John Locke în „Eseu asupra intelectului omenesc”, anume: „În intelect nu există nimic fară să fi fost înainte în simţuri”. Domnul Seul nu-şi propune o analiză filozofică a faptelor şi a contextului de idei, dar se apleacă asupra trăirilor personajelor a căror prezenţă este direct observabilă, dar şi ale altora aduse la dispoziţia cititorului prin referire, în cadrul dialogului. Personajele, scriitorul Cristian şi mai vârstnicul său interlocutor Barbu, au făcut cunoştinţă în compartimentul în care urma să călătorească, beneficiind de serviciile transportului feroviar de călători, până la Eforie Sud. Trecutul fiecăruia din cei doi avea şi pagini din categoria celor care se citesc greu, şi de obicei, de unul singur. Dacă despre viaţa scriitorului nu aflăm prea multe, poate doar despre un accident cu cauză bahică, celălalt scotea, pe rând, din sertarele cu amintiri, tristeţi ale căror ambalaj fiind depreciat, lăsa să se vadă durerea pricinuită. Recunoaştem în descrierea traumei psihice a părintelui care şi-a pierdut un fiu şi de asemenea în prezentarea unor detalii ale activităţii din spital, experienţa autorului. Personajul Barbu, un octogenar cu plete sure, mustaţă neagră şi ochi albaştri, scapă câteva afirmaţii discutabile, ar fi întrebarea despre cum se face că el, client al spaţiului pentru „oamenii străzii” îşi linişteşte apetitul, în tren, cu o gustare nu chiar sardanapalică, dar pe aproape sau cum a reuşit ca până la optsprezece ani să schimbe patru neveste, totuşi trebuie crezut pe cuvânt, el este cel care va povesti ceea ce constituie a doua acţiune a cărţii. Este relatarea preluată de la un coleg de salon, cunoscut cu ocazia unei internări anterioare, despre drama unei familii din Apuseni. Pentru a-şi ţine cititorul în priză pe parcursul lecturii, Decebal Alexandru Seul apelează la diferite mici stratageme, întâmplări şi discuţii auxiliare, care au rol de a fracţiona firul povestirii, eventual clarificând unele detaţii, dar totul axat pe captarea atenţiei cititorului. Naraţiunea, chiar aşa în formă sinusoidală, prinde contur şi dezvăluie ceea ce, de fapt, constiuie obiectul intenţiei autorului. Nu sunt fapte ieşite din comun, în lumea noastră, maculată de egoism şi de superioritate afişată forţat şi nu musai justificat, faţă de oamenii consideraţi o simplă faună, urbană sau rurală, după caz, situaţia unei familii cinstite şi modeste nu are mari şanse de a impresiona. Viaţa grea într-un sat izolat din Munţii Apuseni, naşterea în maşina salvării, problemele copilăriei, obrăznicii li se spunea altă dată, boala, mediul spitalicesc bucureştean şi în final: „La o curbă, Mitruţ a pierdut controlul volanului, intrând cu Loganul pe contrasens în coliziune cu o altă maşină …”
Şi aşa se încheie cea de a patrusprezecea carte semnată Decebal Alexandru Seul. | Ioan Mugurel Sasu