Motto: Când te afli la frontierele cunoaşterii trebuie să priveşti dincolo de orizont.
Conţinut
I. Repere ştiinţifice
II. Bazele teoriei dipolilor vortex
III. Abordarea axiomatică a teoriei dipolilor vortex
IV. Cuantificarea spaţio-temporală
V. Aplicarea TDV la studiul radiaţiei
VI. Organizarea infinitului prin finit
VII. Modelul dinamic al nucleului
VIII. Miracolul vieţii
IX. Reflecţii filosofice
X. Experimente
Argumentare
De aproape un deceniu am fost preocupat de enigmele existenţei, rezultatele demersului cognitiv fiind integrate progresiv într-un model gnoseologic transdisciplinar cu fascinante valenţe explicative şi predictive. În limita posibilităţilor de care dispun, am urmărit extinderea şi aprofundarea cadrului conceptual actual într-o „scientia nova” cu deschidere largă către filosofie şi religie.
Teoria dipolilor vortex se bazează pe „dialectica materie-antimaterie” pentru a justifica structurile elementare şi interacţiunile fundamentale din Universul nostru, legile de variaţie şi de conservare pentru mărimile fizice, dualismul undă – corpuscul, cuantificarea mărimilor fizice, cuantificarea spaţio-temporală, generarea antiparticulelor şi fenomenul de anihilare, invarianţa vitezei luminii în vid, relaţia lui Einstein dintre masă şi energie, conceptul de interacţiune dintre dipolii vortex, abordarea unitară a câmpurilor electromagnetic şi gravitaional, expansiunea Universului, Black Hole (gaură neagră) şi White Hole(gaură albă), materie întunecată şi energie întunecată etc.
Mai mult, mărimile fizice caracteristice microparticulelor (masa, sarcina electrică, energia), precum şi cele ale câmpului (intensitatea câmpului gravitaţional, inducţia electrică, vectorul Poynting) capătă semnificaţii precise printr-o abordare unitară şi coerentă.
Un argument deloc neglijabil în favoarea teoriei dipolilor vortex îl reprezintă posibilitatea descifrării enigmei gravitonilor – prin identificarea acestora cu fotonii care intră în vortexurile din Universul nostru, fapt care permite tratarea unitară a interacţiunilor electrice şi gravitaţionale.
Acest model gnoseologic transdisciplinar permite abordarea unor enigme în reflectarea existenţei de către psihicul uman, precum:
– ştiinţa, filosofia şi religia, sunt considerate doar modalităţi diferite pentru cunoaşterea adevărului absolut de către fiinţa umană în evoluţia culturii şi civilizaţiei, fără ca acestea să fie corelate în prezent într-o teorie unitară despre existenţă;
– viteza luminii în vid este o constantă universală, dar se modifică în medii transparente în care materia este structurată prin atomi şi molecule;
– fotonul este o particulă elementară care se manifestă doar în mişcare, având timpul mediu de viaţă infinit, deci nu poate să dispară în interacţiunea cu substanţa;
-gravitonul este considerat particula câmpului gravitaţional, dar nu a fost pus în evidenţă experimental;
– forţele electrice şi gravitaţonale dintre două microparticule sunt invers proporţionale cu pătratul distanţei dintre ele, fără să existe o teorie unitară pentru aceste câmpuri şi nici o argumentare logică a interacţiunilor respective;
-este meritul lui Einstein de a fi intuit posibilitatea unificării câmpului gravitaţional cu cel electromagnetic, altfel spus, a transmis o provocare pentru generaţiile viitoare de a cerceta unitatea în diversitate a existenţei;
– mărimile fizice, precum masa, sarcina electrică sau inducţia electrică, sunt noţiuni abstracte, care nu pot fi justificate la nivel intuitiv în cadrul ştiinţei actuale;
– structurarea materiei este discontinuă pe diverse nivele de organizare – de la microcosmos la macrocosmos şi megacosmos – fără corelarea aprofundată a mecanismelor devenirii existenţei;
-dualismul undă-corpuscul este un concept contradictoriu pentru interpretarea manifestării existenţei la nivelul microcosmosului, care a fost transpus la nivel abstract în formalismul mecanicii cuantice;
-modelul standard al particulelor elementare este insuficient pentru abordarea “unităţii în diversitate” a existenţei, care nu oferă o schemă logică completă a structurării materiei şi a interacţiunilor fundamentale;
-modelele nucleare existente, deşi permit interpretarea unor procese intranucleare şi a unor date experimentale, nu dau un răspuns credibil la următoarea întrebare esenţială: de ce nu există nuclee cu A ≥ 2 formate numai din protoni, având în vedere că interacţionează prin forţe nucleare de atracţie mult mai intense decât forţele electrice de respingere?
– expansiunea Universului este un fapt dovedit experimental, dar nu este justificat riguros la nivel teoretic;
– apariţia Universului prin Big Bang rămâne o ipoteză pusă sub semnul întrebării, care nu poate fi validată experimental, aşa cum rezultă din experimentul efectuat de CERN;
– în concepţia actuală este dificil de explicat comportamentul materiei care se află în stări speciale, precum: gaură neagră, gaură albă, materie neagră, energie neagră, pulsari, quasari etc.
– o concepţie aprofundată despre existenţă presupune stabilirea conexiunilor dialectice dintre Universul nostru(format din materie) şi Universul complementar(format din antimaterie). Cele două universuri coexistă ca Univers cvadridimensional dual, având în comun axa timpului. Este firesc să presupunem că materia şi antimateria au ponderi egale în cadrul existenţei;
– în cazul materiei vii codul genetic explică sinteza substanţelor organice, dar nu şi configurarea anatomică a organismelor din embriogeneză corelată cu evoluţia filogenetică;
– care este semnificaţia informaţiei genetice în cadrul unităţii dialectice materie-spirit?
– spiritul se manifestă în Universul nostru pe suportul materiei organice organizate morfo-funcţional la nivel superior prin adaptarea şi integrarea informaţiei ereditare filogenetice şi ontogenetice, creierul având structuri pentru derularea psihicului într-un registru spaţio-temporal extins de la conştient la subconştient şi inconştient. În acest cadru conceptual, trebuie analizate mecanismele spiritului în devenirea existenţei, sistemele biologice fiind după N. Botnariuc, “sisteme deschise, informaţionale, care datorită organizării lor, au capacitatea de autoconservare, autoreproducere, autoreglare şi autodezvoltare; ele au un caracter antientropic şi finalizat, care le asigură stabilitatea în relaţiile cu alte alte sisteme”. Într-o exprimare sugestivă, spiritul asigură devenirea existenţei ca Biounivers, fiind informaţia pură, alta decât informaţia genetică, având corespondenţă cu “Ideea absolută” din filosofia lui Hegel, cu divinitatea din religie, precum şi cu legile şi principiile universale ale evoluţiei. S-ar putea ca biosfera terestră să reprezinte doar “o unitate morfo-funcţională” în devenirea Biouniversului. Se poate afirma că spiritul şi informaţia genetică sunt corelate în derularea vieţii, fapt care justifică ireversibilitatea morţii organismelor sub semnul primenirii structurilor biologice suterioare.
Este firesc să presupunem că existenţa nu are limite spaţio-temporale, iar fiinţele inteligente reprezintă doar entităţi de manifestare a spiritului într-un Multivers necuprins, în care traiectoriile individuale au ca reper primenirea succesivă în perfecţiune prin adevărul absolut. O astfel de interpretare oferă o deschidere largă pentru raportarea la existenţă a fiinţei umane. În acest mod trebuie interpretată devenirea spiritualităţii pe Terra, care se bazează pe idealul valorile culturale perene de bine, frumos, dreptate şi adevăr.
Deşi sunt modalităţi diferite de reflectare de către psihicul uman a existenţei, ştiinţa, filosofia şi religia converg asimptotic în descifrarea adevărului absolut. Spre deosebire de filosofie, implicată în cunoaşterea generalizată a existenţei, ştiinţa analizează – prin cauze şi legi obiective – procesele şi fenomenele care se manifestă pe diverse nivele de organizare a materiei, în timp ce religia se bazează pe credinţă pentru exprimarea aspiraţiilor fiinţei umane la fericire şi perfecţiune.
Pe măsura acumulării datelor ştiinţifice şi a diversificării concepţiilor filosofice şi religioase au apărut numeroase modele de interpretare a manifestărilor existenţei pe o scară extinsă de la macrocosmos, la microcosmos şi megacosmos. Cu siguranţă, secolul al XXI-lea va fi marcat de un model gnoseologic transdisciplinar, în care ştiinţa, filosofia şi religia sunt aduse la un numitor comun pentru a şti cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm.
În ultimă instanţă, creativitatea este o veritabilă opţiune pentru fiinţa umană de a-şi justifica existenţa în Univers. Destinul omului este legat de acţiune şi determinare, pentru că raţiunea fără pasiune este ca o catedrală fără rezonanţă. De fapt, măreţia fiinţei umane este aspiraţia la fericire şi perfecţiune prin efort susţinut în depăşirea obstacolelor vieţii.
Vă propun, stimaţi cititori, să accesaţi:
http://forum.portal.edu.ro/index.php?act=A…id=2418528
http://iteach.ro/pg/blog/vasile.tudor | Vasile Tudor
