S-a cam tras linia şi peste anul turistic anterior, de natură să stârnească socoteli de perspectivă. În baza rezultatelor date publicităţii de Institutul Naţional de Statistică reiese, bunăoară, că cei mai mulţi turişti străini care ne-au vizitat ţara au vizat, mai întâi, marile oraşe (şi, în primul rând, Bucureştiul, cu bogata şi variata sa ofertă), urmând (poziţiile următoare ne privesc direct!) staţiunile montane, staţiunile balneoclimaterice, iar apoi la urmă (să fie chiar o surpriză?; probabil că nu, fiindcă vizează oferte cumva similare altora ori adresate „dedicaţilor”) litoralul şi delta. De reţinut este că nemţii sunt deocamdată, preponderent, turiştii „noştri” de peste graniţe, ei fiind primii care atacă şi marile oraşe, şi litoralul, şi delta (altfel regăsindu-se în clasamentele tuturor atracţiilor locale). Însă de asemenea interesant pare că cetăţenii din Israel sunt primii care ne urcă munţii sau că basarabenii sunt primii care se bucură de ofertele staţiunilor balneoclimaterice. Însă tot de reţinut pare că „din urmă” vin şi vecinii maghiari, amatori ai unui turism ce este – şi, potenţat, poate deveni – specific locurilor noastre, ei remarcându-se (aşa cum se disting, adesea, şi românii prin Europa) prin interesul de a aborda un turism „de traseu”, azi ici, mâine dincolo (de „o zi” într-un loc, însă însumând apoi zile), în fond având în vedere turismul cultural cel mai divers. Iată, aşadar, un mod practic şi cu beneficii de a ne lăsa „cuceriţi” de ei şi de alţii! (Cu gândul la vecinii de la vest, îmi tot amintesc de un „bacs” şi două „néni” din Szentendre care, găsind până şi surprinzătoare vorbe româneşti, mă pofteau să rămân „akár egy nap” în bijuteria lor de orăşel, să muşc din chipăruşi aidoma celor atârnaţi la streşini şi să le beau, ieftin, palinka…) | L.D. Clement
