Eminescu este o sinteză a conştiinţei creatoare româneşti de la spiritualitatea dacică (…) la spiritul sec. al XIX-lea. Mihai Drăgan
În literatura română avem doi coloşi care unesc cerul cu pământul. Unul din ei este Meşterul Manole, cel care, prin geniu şi sacrificiu, neraportându-se nici o clipă la contingentul năruitor, face saltul către eternitate, într-un text memorabil, superior ca realizare artistică variantelor din alte limbi. Izvorul şi fântâna, răsărite în proximitatea mănăstirii, „cum n-a mai fost alta”, ca simboluri ale fiinţării, dau mărturie asupra capacităţii creatoare de excepţie a acestui popor, din care s-a ridicat Mihail Eminescu. Folosesc şi cred în continuare că numele său acesta este, primit la cufundarea în cristelniţă şi, dacă fiecare ajunge ceea ce este, cum se exprimă undeva poetul ieşean Nicolae Panaite, să adăstăm o clipă asupra celor două nume, despărţindu-le în silabe: în Mi-hái, accentul încarcă vocala „a” cu o greutate atât de mare, încât îl leagă pe poet de glie pentru totdeauna, ceea ce pentru mine e absolut inacceptabil. În Mi-ha-íl, balastul de dincolo dispare ca prin farmec, iar accentul nu face nimic altceva decât să-i ataşeze lui „i” superbe aripi zvâcnind în sus, pentru a se dematerializa şi a cuceri instantaneu atemporalitatea. Pentru el, pentru limba şi naţia română. Poetul a iubit neamul românesc cu toată fiinţa lui, ceea ce nu înseamnă că poate fi calificat drept xenofob, cum au încercat şi mai încearcă dragii noştri pigmei, punându-şi la bătaie în van „dramul de crieri”. Eminescu rămâne un exemplu de patriotism peste veacuri, deranjând „saltimbancii” de ieri şi de azi, în zbaterea lor, caracterizată printr-un feroce egoism. Din fericire, la scara veşniciei, nu rezistă nimic altceva decât iubirea şi sacrificiul. Iar Eminescu a urcat Golgota conştient că trebuie să ajungă „ceea ce este”, poticnindu-se din când în când, fără să se vaiete, în vreme ce unii din jurul său, căpătând orbul găinilor, erau convinşi că îl împing într-o prăpastie fără fund.
Eminescu e „omul deplin al culturii române”, iar Constantin Noica, dincolo de grimasele indecente ale celor ce n-au fost în stare să-i citească opera şi să priceapă ceva din ea, ştia ce spune. Omul Eminescu n-a făcut nici o tranzacţie cu propria conştiinţă, aspect fundamental în cultura unui popor. Să ne aducem aminte că Manole este singurul din echipă care păstrează secretul jurământului, renunţând la tihnă în favoarea zbuciumului şi a jertfei şi schimbând sensul vectorului iubirii prin ardere totală. La ambii, congruenţa faptelor cu sinele profund îi face să apară ca nişte uriaşi, incomozi, de bună seamă, în ciuda faptului că poetul a fost de o smerenie exemplară. Aici se cuvine să deschidem o paranteză. Eminescu a purtat mereu cu sine sabia duhului şi s-a războit cu toţi cei care au atentat la dreptul de a trăi liber al poporului său, condiţie obligatorie pentru neam de a-şi înflori cultura, ale cărei rădăcini se află în raiul Daciei veche. Slavici îşi amintea cândva că poetul – a se reţine! – „nu intra niciodată în conflict cu sine însuşi”, definind în felul acesta un înţelept ieşind din vârtejul oricărui fel de aranjament, întotdeauna vinovat. Tocmai de aceea, poziţia sa a fost o continuă inadecvare la lume, la defecţiunile acesteia: Patrioţi făţarnici, v-aţi prefăcut că vărsaţi lacrimi pe nenorocirile poporului şi, îndată ce-aţi ajuns la guvern, cea dintâi grijă a voastră a fost de a arunca sorţii pe cămaşa lui şi de a vă împărţi funcţiunile şi grasele sinecuri (…). Aţi întreit dările săteanului, l-aţi executat cu dorobanţul şi i-aţi vândut cenuşa din vatră, l-aţi bătut şi l-aţi torturat (…).
Cei trecători, fie de-alături, fie de peste hotare, s-au luat mereu la trântă cu veşnicia, încercând să-şi subjuge sacralitatea spaţio-timpului românesc, botezat cu sângele atâtor generaţii. Au obţinut victorii efemere şi i-au batjocorit demnitatea cu neruşinarea şi cinismul Goliatului, nevrând să ştie că toate astea îi zdrelesc obrazul în faţa Istoriei, celei netinse de interpretări subiective: Căci eretic e tiranul, ce Crucii se închină,/ Când oardele-i barbare duc moarte şi ruină. Istoricul Ion Nistor consemnează, plin de obidă, următoarea întâmplare: când la 1806 armata ţaristă s-a aşezat pe pământ românesc, fără nici o invitaţie şi i s-a atras atenţia, după o vreme, lui Kutuzov că lăcustele de sub comanda sa au adus ţăranul român într-o stare de pauperizare totală, rusul a răspuns că totuşi i-a rămas ceva: „ochi ca să plângă”. Insolenţă şi grobianism fără frontiere, iar situaţia avea să se repete şi nu o singură dată în frământatul secol al XIX-lea. În aceste condiţii de istorie cât se poate de vitregă trebuie judecată Doina lui Eminescu, blestemul Îndrăgi-i-ar ciorile/ Şi spânzurătorile, strigătul disperat al poetului, fiind aruncat asupra trădătorilor, asupra cozilor de topor, celor care, în egoismul lor umilitor, au căzut în genunchi şi s-au făcut frate cu dracul cotropitor, oferindu-i, dacă nu pământ şi apă, măcar pâine şi sare.
Elie-Miron Cristea era la vremea sa de-a dreptul entuziasmat în faţa textului respectiv: „Există oare în întreaga literatură română o poezie care să întreacă Doina lui Eminescu şi să fie imprimată în sufletul fiecărui român? Eu cutez a zice că nu.” Astăzi, având în vedere bulversarea rânduielilor noastre milenare şi lectura din ce în ce mai bâlbâită a elevilor şi chiar a multora din studenţi, aş cuteza să-l contrazic pe ilustrul ierarh. Asistăm, din păcate, la ceea ce s-ar putea numi dinamitarea din interior a sufletului românesc pe care-l are în vedere învăţatul vlădică, un proces ce pare a fi luat calea ireversibilităţii. Mai e posibilă salvarea? O grabnică redescoperire a valorilor care ne-au asigurat identitatea milenară: Biserica, limba şi cultura. Nu cumva acestea sunt temele principale în activitatea de gazetar a poetului? Ba e chiar Golgota „omului deplin al culturii române”, despre care Lucian Boia are o părere cel puţin ciudată: „În mod paradoxal, s-ar putea ca Eminescu-ideologul să reziste mai bine în timp decât Eminescu-poetul; se vor găsi mereu naţionalişti care să-l folosească drept stindard.” (Istorie şi mit în conştiinţa românească) E aici o gravă eroare de viziune. Trebuie să ai ochelari de cal, ca să-l reduci pe Eminescu la dimensiunile insignifiante ale ideologului. Pe de altă parte, între opera poetică, organic naţională şi, deci, având caracter universal, are o sumă de puncte comune cu cea publicistică. Eminescu – stindard al naţionaliştilor? Minţi înguste au încercat şi până acum să-l confişte. Altele, împrăştiate, nu-i găsesc locul în cultura română, cică „minoră”. Până la ei! Ce noroc a dat peste noi cu aceşti orbeţi, cu pretenţia să ne conducă nici ei nu ştiu încotro. Da, Eminescu şi-a iubit naţia până la jertfă, şi-a înzidit sufletul într-o operă, vrem, nu vrem, nemuritoare, în care ne recunoaştem, atâta timp cât ne aplecăm asupra ei cu toată deschiderea, precum corola unei flori pentru a primi dumnezeiasca rouă a dimineţii. Valoarea intrinsecă a creaţiei eminesciene se lasă descoperită şi poate fi interpretattă, ţinându-se cont de faptul că e aidoma unui filon de aur pur într-un zăcământ aurifer, o minune în faţa căreia simţi iniţial uimire, apoi admiraţie, pentru ca abia după aceea să îndrăzneşti să-i pătrunzi taina. Cu vrednicie, cu bun simţ şi cu mintea întreagă, fără procente! | Ioan Ţicalo
