Daniela Stanciuc, studentă:
Nevoia de călăuze e o nevoie vitală a omenirii. Nu e existenţa noastră, în fond, decât o singură, imensă orbire…? (Elias Canetti)
Şi da, într-un fel sau altul, toţi suntem orbi, noi – (pre)văzătorii experimentaţi, martori ai unei lumi care devine, pe zi ce trece, tot mai frumoasă, mai îndepărată şi mai tragică.
Da, nevoia de călăuze e o nevoie vitală a omenirii şi a fiecărui popor în parte. Noi îl avem pe Eminescu: e şi aceasta o formă de a fi bogat, o formă de a te defini şi de a-ţi asuma o anume identitate. Despre Eminescu s-a scris enorm: adulat sau contestat cu vehemenţă, mitizat şi de-mitizat fără încetare într-un război cultural, estetic şi valoric crâncen în care avangardistul spirit de frondă rămâne şi astăzi o constantă de viziune şi de discurs, Eminescu este însă parte integrantă şi definitorie a sufletului românesc. Pentru că a ilustrat ca nimeni altul ethnos-ul acestui popor frumos, inconştient şi nefericit, pentru că a scris cu pasiune despre esenţa existenţei omului în lume – despre iubire, viaţă şi moarte, pentru că a revoluţionat din temelii gândirea epocii şi pentru că o mai face şi astăzi, influenţând mentalităţi şi moduri de abordare a fiinţării noastre în lume. Pentru că a demonstrat că omul poate şi trebuie să fie vertical, pentru că a îndrăznit să se revolte, să conteste şi să demaşte nedreptăţile politice şi ideea de a acţiona împotriva intereselor propriului popor, pentru că a scris cu dragoste, cu îngăduinţă şi deseori cu severitate despre o naţiune română plăpândă, tăcută şi apăsată de nesfârşite greutăţi, dar şi de propriile-i vicii şi refuzuri de a ridica capul în lume. Pentru că Eminescu, „un om prea mare pentru cultura acelei epoci”, cum afirmase la un moment dat G. Ibrăileanu, reprezintă un veritabil model uman, un adevărat suflu de aer în zbuciumata noastă istorie.
Pentru mine, Mihai Eminescu înseamnă în primul rând un extraordinar model de verticalitate, de demnitate umană şi de trăire în acest mirific şi fascinant spaţiu al culturii; Cioran afirma că „dacă n-am fi avut pe Eminescu, trebuia să ne dăm demisia; Eminescu e scuza României.” N-aş spune că e scuza noastră: în mod cert, însă, e cel mai trainic stâlp de susţinere de care se reazămă toţi cei care îndrăznesc a păşi, învingând teama, mai departe.
