Gheorghe MOLDOVEANU:
De obicei, sentimentul că ai greşit provoacă mîhnire, amărăciune sau chiar durere. Greşeala pe care am făcut-o de această dat m-a bucurat. De fapt, nu greşeala în sine m-a bucurat, ci constatarea că am greşit.
Numărul românilor aflaţi în acest moment peste hotarele ţării este impresionant. Se pare că e greu de precizat acest număr, cum a probat stabilirea numărului de alegători la alegerile din ultimii doi ani, dar sigur e foarte mare. Motivele care i-au determinat să plece acolo sînt de natura cea mai diversă. Celor plecaţi înainte de 1990 li s-au adăugat mulţi alţii după acest an. Informaţiile asupra acestor conaţionali ai noştri sînt contradictorii, ei înşişi nefiind foarte siguri asupra relaţiilor pe care le păstrează cu cei rămaşi acasă sau stabilite în noile locuri. Opinia cea mai răspîndită e cea care-i priveşte pe români în general, ca o notă specifică: lipsa de unitate între românii plecaţi din ţară şi cei rămaşi acasă, dar şi între diversele grupuri de români din ţară sau stabiliţi în străinătate. Cei rămaşi în ţară, de pildă, nu-i privesc cu ochi buni pe cei plecaţi şi invers. La un moment dat asistam consternat la afişarea superiorităţii a doi români cunoscători, mai puţin decît voiau să pară, ai străinătăţii faţă de un altul, rămas acasă, în judecarea unor evenimente petrecute în ţară; i se reproşa lipsa de orizont, chiar dacă acesta participase direct la evenimentele comentate. Această opinie, pînă ieri aşa de răspîndită, nu mira pe nimeni, fiecare putînd invoca fapte justificatoare. A fost suficientă o scînteie care să probeze superficialitatea judecăţii, lipsa ei de vigoare.
Faptul că foarte mulţi dintre conaţionalii noştri plecaţi peste graniţă nu şi-au putut exercita dreptul de a vota la primul tur al alegerilor prezidenţiale din acest an, din cauza modului defectuos de organizare a alegerilor, a declanşat nu numai revolta acelora, ci şi proteste ale celor rămaşi în ţară. Considerat umilitor de cei privaţi de acest drept, faptul a avut un ecou neaşteptat printre românii din ţară, aşa de obişnuiţi cu umilinţe de toate felurile. E umilitor să stai la coadă pentru a vota, în nădejdea că vei ajunge să-ţi exerciţi dreptul şi datoria consfinţită de lege, cum e umilitor să stai cu o hotărîre judecătorească definitivă şi irevocabilă în buzunar, prin care statul e obligat să-ţi restituie banii pe care ţi i-a luat, sau, licenţiat fiind, eşti nevoit să accepţi să fii plătit sub salariul minim pe economie şi multe altele. S-a dovedit şi de această dată că e mai uşor să accepţi propria umilinţă decît pe a semenilor, care, grefată pe propriile trăiri, capătă alte dimensiuni. Să te simţi umilit din cauza umilinţei semenilor! Acest sentiment a provocat reacţia românilor din ţară la umilirea semenilor din exterior, care, la rîndul lor, au reverberat la umilinţele celor de acasă, pe care le cunoşteau bine şi care determinaseră în multe cazuri chiar plecarea lor din ţară. Faptul nu putea rămîne fără urmări şi nu a rămas. Nu numai că doi miniştri şi-au pierdut scaunele, dar candidatul cel mai bine cotat după primul tur de scrutin a pierdut, neaşteptat pentru el şi cei din anturaj, alegerile.
Considerat excepţional, prin vigoare şi rezultat, evenimentul glorifica puterea poporului, adevărata democraţie, incontestabilă în esenţa ei. Ca unul care a slujit o viaţă întreagă catedra, interesat de formarea şi evoluţia spirituală a oamenilor, nu pot să nu mă întreb dacă de aici oamenii au tras şi ceva învăţăminte. Am auzit formulate fel de fel de judecăţi la adresa celor responsabili de organizarea societăţii româneşti, de corecta funcţionare a instituţiilor statului. Fără a-i contesta importanţa, de data aceasta însă pe mine m-a interesat şi mă interesează receptarea şi interpretarea faptului de către muritorii de rînd, printre care mă număr şi eu. S-a verificat încă o dată forţa de care aceştia dispun sau pot dispune. Problema importantă acum este ce se va întîmpla cu această forţă? Îşi va face ea simţită prezenţa în măsura necesară, în toate cele 365 de zile ale anului, astfel încît sentimentul umilinţei să nu mai fie acceptat, sau se va manifesta doar în împrejurări similare celui prin care lumea românească a trecut la aceste alegeri prezidenţiale, aşteptînd, deci, ocazii speciale? Sînt opţiuni care ar putea marca total diferit evoluţia societăţii româneşti.
Prima ar putea conduce la atenuarea conflictelor sociale, prin ajustări succesive, pe care conducerea ţării, indiferent de culoarea ei politică, ar fi obligată să le pună în practică. Se spunea cîndva că cei conduşi să nu mai vrea şi cei de la conducere să nu poată rămîne la modelele sociale anterioare. Cealaltă opţiune s-ar solda cu acutizarea conflictelor, ducînd la un nou posibil 1989. Prea des s-a strigat singura soluţie – înc-o revoluţie, neglijîndu-se un fapt: revoluţia este un moment de discontinuitate, cu multe urmări neaşteptate, chiar nebănuite, menit să repună evoluţia în drepturile ei. Să nu ne mire decalajul dintre ţara noastră şi ţările occidentale. Acolo revoluţiile sînt de altă natură. Acolo revoluţiile s-au făcut în primul rînd în modul de a gîndi lumea, de a gîndi relaţiile sociale în perpetuă schimbare, cu individul considerat nu ostaş, anonim, menit să asculte ordinele venite de sus, cum e la noi, ci ca un element activ, interesat de buna funcţionare a instituţiilor statului, organizate tocmai pentru a răspunde nevoilor individului. Şi acolo apar situaţii nedorite de indivizi, cu unele conflicte sociale, dar de altă amploare decît la noi, unde schimbarea e doar a guvernelor, care nu-şi duc la capăt promisiunile făcute, vinovată fiind mereu greaua moştenire de la puterea anterioară. În fiecare campanie electorală se promite restructurarea instituţiilor statului şi promisiune rămîne. Capitolul datorii uitate ale fiecărei guvernări se tot îngroaşă, pentru că legile, ordonanţele de urgenţă, hotărîrile de restructurare au la încheiere o prevedere care reduce totul la limita fondurilor disponibile, combinaţie de cuvinte absentă în actele ce privesc drepturile celor sus-puşi. Mereu guvernul face apel la fondurile sale de rezervă pentru satisfacerea intereselor de moment. Dacă cineva ar face calculul sumelor scoase în ultima jumătate de an de la aceste fonduri, cu fel de fel de explicaţii, ar putea constata că acolo e un alt buget, folosit după bunul plac al guvernanţilor, fără a da socoteală nimănui. Şi aşa ajung să creadă că nu au a da socoteală pentru nimic, sperînd că pînă la viitoarele alegeri toate se uită şi problemele societăţii, sau ale lor, vor fi rezolvate cu alte promisiuni.
Umilinţele care au provocat reacţiile românilor, atît din interior, cît şi din exterior, vor provoca schimbări de comportament ale votanţilor, determinînd schimbări de comportament ale votaţilor sau îi vor credita pînă la alte alegeri, lăsîndu-se din nou manipulaţi de promisiuni şi cadouri electorale?!
Eu am greşit în judecata mea şi mi-am mărturisit greşeala. Ar fi acum o altă greşeală să nu atrag atenţia asupra unei posibile greşeli a colectivităţii, cu urmări mult mai grave ca în cazul unui individ oarecare.