Oare când a început să nădăjduiască? Când i-a încolţit în inimă credinţa oarbă că Ion va veni? Va deschide poarta, îşi va zvârli ochii aceia ca iarba crudă spre gang, căutând-o şi strigând-o fără de vorbă, fără de niciun sunet care să spargă liniştea plină de drag şi dor. Va intra semeţ şi plin de sudoarea drumului de întoarcere, o va lipi de pieptul lui mare şi cald ca o pâine proaspăt înmiresmată de arşiţa cuptorului şi nu-i va mai da drumul.
În lumina asta mierie de început de toamnă o deşteaptă din visare glasul Aglaiei, vecina din sus:
– Tu, Racirucă, am venit la tine să te rog ceva. Da să nu te mânii pe mine, că toată lumea grăieşte de amu, numa nime nu îndrăzneşte să-ţi spună. Tu, vinde-mi mie ciubotele lui Ion, că uite, încă un an o trecut şi… de lăsatu secului aş mere cu Vasâle la joc. Îţi plătim bine.
Se uită buimacă în jur, caută un leaţ, o nuia ceva, să alunge piaza rea, să facă ceva, să nimicească cumva gândul acesta întunecat care îi strânge dureros inima. Da, da, mintea ar trebui să şi-o şteargă de pe faţa pământului, că ea acolo, în capul ăsta pe care nu mai vrea să şi-l vadă oglindit nicăieri, îi strigă şi îi urlă în fiece clipă să uite, să meargă mai departe, pentru că Ionică nu mai are de unde să vină, sângele lui fierbinte s-a risipit demult, de ani de zile la Cotul Donului, unde au murit cu ţărâna în gură atâţia bărbaţi… Dar cum să faci asta când de acolo, din coşul pieptului, un glas plin de dragoste îţi spune altceva?
Aglaia e departe, a fugit repejor alungată de privirea de animal hăituit a celeilalte, îngânând printre degetele care-i astupau gura: „Şi nu mai bea, tu, Raciră, că-i păcat de tine…”.
Durerea surdă din piept se scurge ca un şarpe adormit în pântece şi de acolo se lasă greu în picioare. Se târăşte încet peste pragul colbăit şi scorojit de soare şi intră în răcoarea cu miros de busuioc a casei celei mari. Închide uşa şi mijeşte ochii obosiţi spre straiele albe şi împăturite cu grijă şi dragoste. Totul este aici: cămaşa cu flori cusută de ea în nopţile lungi de iarnă, chimirul din piele cumpărat de la târgul din Rădăuţi, cizmele cu scârţ făcute de meşterul acela negricios din Cernăuţi, iţarii ţesuţi în patru iţe de mămuţa, sumanul cernit ca inima ei. Numai Ionică mai adastă pe cărări neştiute…
S-a stins într-o zi şi ea. Lumea spunea că au găsit-o întinsă în pat cu privirile aţintite spre fereastră şi cu un zâmbet larg pe chip. A venit pesemne Ion, în sfârşit, şi a luat-o cu el pe calul cel negru în lumea fără dor…
Povestea Rahilei şi a lui Ion Botuşan (fratele cel mare al tatălui meu) am auzit-o din gura mamei mele. Despre frumuseţea şi semeţia tatălui meu mi-au spus alţii; mama se ruşina să-mi spună cum şi-a părăsit bărbatul dintâi pentru el. Totuşi, a zis odată aşa, în treacăt: „Fain bărbat a fost tat-tu, dar cel mai frumos dintre ei a fost Ion; cum să nu moară cineva de dorul lui?”… | Gabriela TEIŞANU
