…În stradă, pe neaşteptate, se petrece ceva! Doi inşi se opresc în dreptul unei guri descoperite de canal, din întunericul căreia se aud zgomote, chiar o voce care le răspunde. Apoi stau locului câţiva curioşi. Şi nişte copii se aşază pe vine în apropiere, trăgând cu urechea. Întâmplarea devine spectacol şi atrage mulţime de pietoni care, la urmă, se vor depărta discutând între ei. Târziu, doar copiii mai adastă acolo, cercetând canalul de-acum acoperit, pe strada care-şi recăpătase ritmurile, aşteptând să mai audă o voce de dincolo de caldarâm, poate chiar din burta pământului, poate chiar din universul ca un ciorap suflecat la picioarele lor…
Cam aşa istorisi nu demult o întâmplare cu teatru de Matei Vişniec, pe o stradă din Botoşani, criticul literar Mircea A. Diaconu. Eram în curtea Casei „Camilar” din Udeşti, înaintea premierii, iar împrejurul festivităţii cu scriitori sadea şi tineri inspiraţi satul îşi trăia viaţa obişnuită. La o casă de alături se ciocănea ceva. Dincolo, voci amestecate şi un şuierat de flăcău. Pe drum, câte un tractor, o căruţă, localnici umblând în treburile lor. Dar curând şi unii dintre ei înţeleseră că în curtea aceea „se petrece ceva”. De fapt „altceva”; şi se lăsă linişte, ei se opriră pe la garduri şi, cu sfioşenie, poate un pic încurcaţi, ca şi cum ar fi privit prin gaura cheii, au rămas să vadă şi să asculte. Iată că astfel întâmplarea cu un teatru către care nu te duci, fiindcă dă el peste tine, îşi regăsea tâlcul.
Vorbind (şi) despre un astfel de teatru, prevestind întâmplări minunate – la Suceava, Rădăuţi, Vatra Dornei, la Botoşani şi Bistriţa –, ce merită pe urmă povestite şi repovestite, pentru a rămâne şi a fi, poate în fel şi chip, retrăite, scriitorul Matei Vişniec anticipează, lăsând neclintite misterele: „În piesa mea povestea este simplă: doi trecători vor să salveze un câine căzut într-o fântână. Ce se întâmplă însă pornind de la această situaţie dramatică… îi las pe spectatori să descopere”. | L.D. Clement