MUGUR GEU (11 aprilie 1969 – 14 aprilie 2014):
Mugur Geu | foto: Luana Popa
Când, în 1883, Eminescu înnebunea, Caragiale plânse. Şi, nu ştiu de ce, lacrima lui nenea Iancu histrionul îmi e mai mult decât toate monumentele dedicate pe urmă poetului, după dispariţie.
Multă vreme nu l-am putut suferi pe Macedonski pentru epigrama stupidă şi înveninată pe care o lan-sase la adresa „nebunului” („Un X, pretins poet, acum/ S-a dus pe cel mai jalnic drum./ L-aş plânge, dacă-n balamuc/ Destinul său n-ar fi mai bun/ Căci până ieri a fost năuc/ Şi nu e azi decât nebun!”). Uite că n-avem chef să venim, decretam – deşi privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit – şi pentru că te-ai lăsat copleşit de ură şi ai scris o inepţie care te descalifică, nu dau doi bani pe versurile tale! Şi nimeni nu mă putea convinge că n-am dreptate.
Aveam să-l iert pe autorul „Nopţilor” mult mai târziu, când am înţeles ori am crezut că înţeleg că, de fapt, nu Eminescu era nebun, ci destinul său, nu Macedonski era veninos şi meschin, ci destinul său şi că, la urma urmei, amândouă destinele păliseră, destrămându-şi rigoarea şi forţa în faţa unei revelaţii mult mai puternice: Poezia. Care nu i-a iertat pe niciunul.
Macedonski-omul, dacă e să facem distincţia nu între om şi creaţia sa (căci asta e o aberaţie), ci între om şi faptul că el creează, adică să punem o virgulă critică şi mucalită între subiect şi predicat (!), nu-l putea urî ori invidia pe Eminescu. Câţi dintre oamenii aşa-zis simpli l-au urât ori invidiat? Această ingrată povară i se rezervase poetului-până-la-disperare, sclav al ideii de poezie. Ană şi Caiafă stupid, dar legitim, Iudă nenorocit şi cast, celui care avusese revelaţia Poeziei absolute şi care şi-o asumase cu un egoism absurd şi jalnic. Din punctul acesta de vedere deviaţia de comportament literar a lui Macedonski e de o frumuseţe întoarsă şi stranie.
Şi dacă, despre Eminescu, Haşdeu spunea „el va trăi, deşi a murit nebun” – epitaf sublim, dar totuşi un epitaf –, lui Macedonski i se poate atribui amendamentul cristic „fie iertat, căci a iubit mult”.
Victime ale unor moduri existenţiale fără compromisuri, devoraţi de capriciile unei lumi înecate în normalitate, dar netemperaţi de prejudecăţile reflexe ale aceleiaşi lumi, ei au fost ceea ce se poate numi Poeţi Totali. Nişte nebuni magnifici, acolo!…
Contemporaneitatea, însă, nu ne mai rezervă astfel de privilegii. Poeţii cu adevărat mari – vechea gardă – fie au decedat, fie s-au defulat în gesturi politice de maximă necesitate, fie, dizolvaţi în spiritul steril al epocii, cristalizează în atitudini de-a dreptul patriotice, cu mâna pavăză la piept, ficat şi alte organe de maximă simţire românească.
Dureros de ridicol este şi faptul că, amuşinând palma obeză a unor Mecena de mucava (dar cine a decretat că Mecena trebuie să fie confecţionat din materie criselefantină?), există şi dintre aceia cărora le veni o pohtă nebună de a căuta diamante în bălegar. Şi-apăi cine treabă are?… Tot timpul am crezut că poeţii sunt acei indivizi care ştiu că la început a fost Cuvântul, dar că Acesta nu era la Dumnezeu, ci la ei… Vai, dar mai mult patetism nu încape nici în izmenele lui Virgiliu!…
„Cei vechi, adică cei bătrâni. Cei bătrâni, adică cei înţelepţi. Cei înţelepţi, adică cei morţi” spunea cândva Marin a lu’ Sorescu. Crunt şi irefragabil adevăr. Pe Nichita l-ar bufni râsu’ plânsu’, dacă nu l-o fi bufnind deja şi răsbufnind acolo, în crâşma aceea perpetuă care se cheamă BOLTA şi RECE. | Citeşte tot articolul în cotidianul „Crai nou” >>>
Notă: Text tipărit în „Crai nou” cu exact două luni înainte… | C.M.
Un „nebun magnific”,acolo!…