Cineva – nici nu ştiu cine –, oricum cineva dintre discipolii profesorului Constantin C. Cojocaru, mi-a propus cu ceva vreme în urmă să-mi dau acordul pentru a fi preluat pe un volum aniversar (închinat istoricului la… 70) titlul De veghe la peceţi, oarecând tipărit deasupra unui text evocator în „Crai nou”. Propunerea era, desigur, onorantă. Nu ştiu dacă acel binemeritat proiect s-a materializat într-un volum. Între timp, spre ziua Triadei înţelepţilor patristici (30 ianuarie), l-am apelat telefonic pe istoricul de la Lunca Vânătorilor din Neamţ şi am schimbat câteva voroave. După ce mi-a recunoscut vocea, a zis: „Ehee, iată prietenii adevăraţi! Se vede că Constantin la Constantin trage!”. În glas erau sonorităţile metalice, ample, ale rostitorului din agore, accentele didascălului crescător de ştiinţă în ucenici, sonurile izvoditorului de psalmodieri corale, accentele româneşti – latine întru care s-a cultivat, a trăit şi s-a izbăvit.
Nu am fost între elevii lui de la prestigiosul Seminar de la Neamţ (episodic i-am cunoscut pe profesorii Ivan, Mosor…, pe pitorescul Ilie Cleopa). O vremelnică/ benefică împrejurare ne-a apropiat la Seminarul „Mt. Dosoftei” de la Suceava. În cei patru ani de graţie care mi s-au acordat, am cunoscut îndeaproape cât pedagog şi cât istoric şi-au găsit sălaş în părintele Constantin Cojocaru. Am trăit şi am respirat în prezenţa sa cult şi cultură din „Şcoala ardeleană” de la Sibiu – strămutată în mintea nepereche a Profesorilor de la „Andreiana” – Milan Şesan, Teodor Bodogae, Grigore Marcu, Alexandru Moisiu, Isidor Todoran, Corneliu Sârbu, Gheorghe Şoima, Ioan Zăgrean, Dumitru Călugăr – şi apoi în urmaşii lor care au moştenit şi cărturărie şi celebritate. Când l-am întâlnit pe Constantin C. Cojocaru, am zis în intimitatea-mi: E unul care li se poate alătura – oricând – în constelaţia istoricilor.
Profesorul Constantin C. Cojocaru şi-a dobândit un profil aparte, prin cărturărie. A cercetat biblioteci, arhive, vechituri şi cine a intrat în acest suiş arid/ fascinant ştie bine câte tone de nisip rămân deoparte înaintea unui grăunte de aur. Era şarmant, volubil, electrizant/ pitoresc – avea practica „popii de la ţară”. A cheltuit tinereţe, bărbăţie şi senectute în colbul terfeloagelor bătrâne – pe unde a trecut condeiul lui nu mai e de trecut; fiind un istoric autentic nu a lăsat în urmă incertitudini. Se poate că truda lui nu a fost apreciată cum se cuvine, chiar şi de cei cu mai multă altitudine în domeniu. Invidiile, răutăţile, dezacordurile funcţionează bine şi între savanţi.
Ceea ce eu ştiu – şi mărturisesc întru ştiinţă – e că părintele profesor doctor Constantin C. Cojocaru nu e din lumea asta. E din lumea cealaltă – nu de dincolo de orizont, teoretizată şi fixată în dogme – e din lumea clasică a Istoriei, a istoricilor.
Constantin C. Cojocaru a fost (şi e în opera sa valoroasă, chiar şi dacă nu extinsă) un om adevărat. Statura sa intelectuală nu l-a făcut snob, mediul mănăstiresc nu l-a făcut mistic, titlurile nu l-au făcut arogant şi umilinţele nu l-au făcut martir. Demnitatea sa e suma virtuţilor sale. L-a iubit din toată inima pe Gherasim Cucoşel Putneanul, stareţ, episcop şi mai mult decât atât, „bunic al Bucovinei”. Când a plecat de la Seminarul sucevean (am scrisoarea sa de adio, dramatic, olograf redactată), dacă un portar al şcolii ar fi avut inspiraţia, ar fi trebuit să pună în bernă un steag de doliu pe frontispiciul Şcolii! Nimeni nu a luat în seamă acest… exod.
Toate acestea, şi altele, vor fi cândva scrise în cinstirea peste timp a acestui nume.
Intelectual structural, dascăl de nivel universitar oricând, bun sacerdot, forjat în apropierea chinoviilor cu sapienţiali, dar şi în pământul de acasă pălit de grindină şi secetă, părintele Constantin C. Cojocaru – trecut şi prin proba unor suferinţe nemeritate, absurde – e un nume de care nu numai fiii săi, preoţi succesori, ori dna Marcela îşi vor aminti. Constantin C. Cojocaru e un nume în „Cartea vieţii” – in aeternum – el şi-a pus viaţa în slujba Timpului – Timpul fiind Istorie, Istoria fiind Timp şi inel din lanţul Veşniciei, Constantin C. Cojocaru întru acest sacerdoţiu s-a risipit. A sluji Timpul întru a deveni Veşnicie, nu e pentru oricine. | Constantin HREHOR
