V. MOLODEANU:
Afirmaţia că un popor e condus de oamenii pe care îi merită, auzită de cîte ori cîrteam împotriva hotărîrilor guvernanţilor, m-a supărat mereu, dar m-am şi suspectat dacă nu cumva afirmaţia cuprinde un adevăr pe care eu nu pot sau nu vreau să-l recunosc. Ceea ce mă deranjează mai mult chiar este că de fiecare dată această judecată de valoare mă trimite la alta, îngrozindu-mă: avem o ţară frumoasă; mare păcat că-i locuită. De fiecare dată mă simt autoflagelîndu-mă. Aparţin acestui popor, cu bunele şi relele lui, cu bunele şi relele mele. Sîntem departe de ce ne-am dori să fim, nu sîntem destul de buni, dar nici destul de răi, cum ar trebui să fim uneori, nici prea frumoşi, dar nici chiar urîţi, nici deştepţi să dăm pe dinafară, dar nici nu ne mănîncă din traistă cîinii, iar de avuţi…, nu prea avem ce spune.
Avem totuşi un mare necaz: greşim. Greşim mereu şi greşim îndeosebi cînd ne alegem conducătorii. Greşim cînd îi votăm, greşim cînd nu-i votăm, greşim cînd mergem la vot, dar greşim şi cînd nu mergem. Ştim că a greşi e omeneşte, dar nu ştim ce să facem ca să nu mai greşim, să ne alegem conducători ca lumea. Dar tot nu cred că e păcat că noi locuim în ţara asta frumoasă.
Mi-au provocat aceste gînduri moţii care au făcut tot ce era posibil să-i readucă în lume pe cei şapte oameni porniţi la drum cu gîndul de a salva oameni aflaţi în suferinţă, ajunşi ei înşişi în situaţia de a înţelege pe pielea lor ce înseamnă într-adevăr ajutor, după ce, printr-un miracol, cerul îi trimisese pe pămînt mai mult sau mai puţin întregi. Ceea ce nu reuşiseră să facă oameni special pregătiţi, dotaţi cu tot necesarul care să le garanteze salvarea celor aflaţi la ananghie, au reuşit ei, moţii, fără dotări materiale, dar înzestraţi cu credinţa în ceea ce fac. Nu am căderea să judec eu cine, prin ce şi de ce a greşit, dar ştiu bine un lucru: moţii aceştia au dovedit că oamenii simpli nu concep viaţa altfel decît împreună. Cum altfel ar putea trăi oamenii în singurătatea munţilor? Convieţuirea este singura lor şansă; ştiu şi trebuie să se bazeze pe faptul că şi la bine şi la rău se pot baza pe cei din vecinătate, din vecinătatea muntelui. Cred că mai greu le era să răspundă la întrebări neroade ale gazetarilor de felul de ce ai făcut asta, la ce te-ai gîndit cînd ai făcut asta şi altele asemenea, pe care ei cu siguranţă nu şi le puseseră. Cînd afli că un om e în dificultate, astfel de întrebări nu-şi au rostul; înainte de toate omul trebuie readus printre oameni, unde îi este locul. Toate trebuie să fie la locul lor, de aceea nu numai oamenii rătăciţi în munţi trebuie readuşi în sat cît mai repede, ci şi animalele, care nu trebuie să fie lăsate în rătăcire, căci strică rînduiala. Stăpînul vitei nu poate fi lăsat singur în căutare; animalul devorat de sălbăticiuni înseamnă pagubă dublă: pagubă în gospodăria stăpînului animalului şi aducerea jivinelor în apropierea celorlalte animale, punîndu-le şi pe acestea în pericol. Omnul nu poate fi lăsat singur cînd vine lupul la stîna lui, căci după a lui urmează a ta, nici cînd casa îi ia foc. Fiecare trebuie să ştie că în orice situaţie ceilalţi îi sînt alături. Nu autorităţile, ci cei din vecinătate. De aceea unul dintre moţi întreba un om de televiziune: Ştii ce vor moţii? Şi, neprimind vreun răspuns, l-a dat singur: Să fie lăsaţi în pace, să fie lăsaţi cu ale lor. Îl va fi inspirat Don Fabrizio, personajul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa care refuză aderenţa la normele morale ale noii lumi, sau experienţa lor de viaţă?
Modul de comportare probat de moţi nu e izolat. Ani în urmă, aflîndu-mă într-un amurg pe una din uliţele Sovejei, din judeţul Vrancea, am observant că pe lîngă hornul unei case ieşeau flăcări. Am atras atenţia unei femei în trecere pe acolo, care a reacţionat imediat, strigînd cît o ţineau rărunchii: Foc, mă! Foc, mă! Ca prin farmec locul s-a umplut de oameni, fiecare înarmat cu ceva necesar la stingerea focului, de parcă le-ar fi avut gata pregătite, aşa că focul a fost înăbuşit înainte de a prinde putere. Apoi s-au retras pe la casele lor, ca şi cum nimic nu se întîmplase, ca şi cum n-ar fi făcut nimic deosebit.
În buna rînduială a locului, moţii au organizat şi slujba religioasă la locul unde se produsese necazul. În buna rînduială a locului, căci această rînduială cere ca orice loc să fie păstrat curat, nebîntuit de eresuri sau himere. A rămas doar crucea menită să amintească despre cei ce pătimiseră aici, ridicată la scurtă vreme după necaz, dar şi despre reuşita şi despre nereuşita localnicilor, despre obida că nu reuşiseră să-i aducă la vale pe toţi în viaţă, mărturisită de lacrimile unuia dintre ei cînd vorbea despre tînăra care se sfîrşise. Prin acel loc se poate trece acum în linişte; este curat.
Să pleci prin întunericul nopţii pe poteci nesigure ale pădurii ca să cauţi nişte străini după indicii puţine şi nesigure! Unul dintre moţi mărturisea că nevasta l-a îndemnat să meargă după ei; îndemnul Ai putea fi tu în locul unuia dintre ei a fost mai mult decît convingător. Străinii aceştia erau şi ei oameni, le erau deci aproape şi meritau, trebuia să trăiască. Suficient motiv, înălţătoare atitudine. Auzeam pe unul dintre primarii din zonă vorbind despre moţii lui. Parcă dădea recomandare pentru intrare în eternitate, dar nu accepta că sînt eroi. Vorbea despre oamenii lui, cu comportament normal, făcuseră ce trebuia să facă, dar erau aceiaşi oameni pe care în alte situaţii îi trage de urechi pentru cine ştie ce. Oameni normali. O ţară cu oameni normali. Nici buni prea, prea, nici răi de tot. Şi nu e păcat că locuim această ţară frumoasă. Dar nu pot să nu-mi aduc aminte de o poveste care spune că vecinii românilor au trimis o delegaţie la Doamne Doamne să se plîngă că românilor le-a dat prea multe, ţară frumoasă, destoinicie şi cîte altele, la care răspunsul a fost o întrebare: Voi n-aţi văzut ce conducători le-am dat?
Nu mă erijez în judecător al autorităţilor (îmi place mult acest cuvînt; anunţă autoritatea, prestigiul celor competenţi să ia măsuri şi să emită dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru impunerea normelor de convieţuire) implicate în rezolvarea situaţiei provocate de întreruperea zborului salvatorilor în Munţii Apuseni, dar nici nu pot să aplaud atitudinea prefectului care se felicita pentru comportamentul avut. Nici unul din cei cîteva sute de moţi ce au colindat munţii ca să fie de ajutor la nevoie nu s-a felicitat pentru că fusese acolo. Făcuseră ceea ce ei considerau normal să facă.
Dea Domnul să avem şi conducători normali.
