Afară
“– Mă, Nicolae, unde e casa?
– Nu este, s-a dus casa.
– Dar mama?
– Mama a murit.
– Dar Nataliţa ce face?
– S-a căsătorit, unchiule.
– …
– Dar părul meu din grădină unde-i?
– A fost trăsnit, s-a despicat, iar unchiul Grigore l-a tăiat, căci se uscase.
O, Doamne, câte săgeţi şi toate deodată! Săgeţi încinse, fierbinţi, înroşite! Am zis fără a mă descumpăni: «Inimă, pune-ţi nădejdea în Domnul şi mergi mai departe pe drumul vieţii!»”
Acest ultim episod al incursiunii noastre în “Muntele mărturisitor” s-ar fi putut intitula, de exemplu, “Liber” sau “În libertate” sau… Am preferat varianta aceasta pentru a vă asigura încă de la început că cititorul a înţeles că, în dese din clipele petrecute în afara celulelor, după liberare, Gavril Vatamaniuc a trăit multă vreme schimbând, practic, închisorile cu altă închisoare. “Nu aveam de ales – spunea el –, ştiam că crucea nu mi-a căzut de pe umeri odată cu părăsirea închisorilor. Mi-am păstrat deviza: «Munceşte ca să trăieşti». În satul său natal, de unii preţuit cu fereală (mai ales la scurtă vreme după ce dezbrăcase zeghea), de alţii privit pieziş, Gv. V. n-a putut rămâne, sugerându-i-se să-şi ia traista-n băţ şi să plece cât mai departe de ai săi şi de munţii lui. Mai mereu printre străini, pe şantiere, la o fabrică de pâine, fochist la un spital etc., a încercat să trăiască – dacă i-ar fi fost posibil! – în limitele “normalităţii” permise. Târziu, a avut chiar curajul de a-şi întemeia o familie. Dar anchetele au continuat, percheziţiile, suspiciunea…
“Până în 1989 am fost continuu terorizat, arestat de nenumărate ori, umilit, hărţuit, supus şicanelor de tot felul. Cartea de muncă vorbeşte despre locurile unde am muncit, de locurile prin care am fost pasager, hăituit. Nu mi se permitea să fac vechime într-o singură întreprindere, ca să nu împlinesc cele unsprezece luni prevăzute după care să am dreptul la concediu, nici să ajung la majorări salariale, determinate de continuitatea în activitate. De câte ori însă am dejucat şi acest tratament – îmi făceam lichidarea de pe un şantier şi, în aceeaşi zi, ca să nu pierd continuitatea, intram în activitate în altul! Sigur, formalităţile cerute de încadrare îmi făceau probleme, dar s-au găsit mereu oameni inimoşi care m-au înţeles. Doamnele erau întotdeauna mai sensibile decât bărbaţii. Le spuneam sincer cine sunt, că nu-s beţiv, că pot munci, că am stigmatul de condamnat politic. (…) S-a găsit, prin bunăvoinţa unor angajatori, cel puţin în două locuri de muncă, un compromis salvator – donarea de sânge justificată printr-un bon care îmi asigura pontajul. Am procedat aşa, aveam patruzeci şi cinci de kilograme, dar aveam vigoare şi am rezistat…”
***
Constantin Hrehor: “Relatările sale sunt sincere, verificate prin documente prin metoda paralelismului; unele afirmaţii, însă, presupunând aproape imposibile confruntări, au rămas aşa cum au fost rostite, cum le-a conservat memoria personajului. Este incredibil de lung “tunelul” acelui timp şi, se înţelege, labirintic “salonul” cu arhive – încă inaccesibile –, pentru descifrarea epocii trebuind desigur echipe specializate, un Institut cu forţă şi programe pertinente. Eu am auzit şi am imprimat, şi am citit cât mi-a stat în putere şi dinspre cele aici adunate, conştient că în plan istoric nu există opere exhaustive. Gv. V. mi-a fost un om drag, cu el am urcat deseori în munţii evocaţi, pe cărările însingurate, până în gura vizuinilor ancestrale unde şi-a dus viaţa singur, ca un anahoret, ori în… chinovie cu alţi dârji luptători. Când eram copil, împreună cu alţi ştrengari, de multe ori scăpam în măguri jucându-ne «de-a partizanii», făcându-ne colibe, scormonind muşuroaiele rezemate de copaci în nădejdea că vom găsi… arme adevărate. Era atunci un curent ciudat printre copii; moşnegii vorbeau numai despre întâmplări din război, părinţii aveau cartele pentru pâine neagră, puşcăriile gemeau, mulţi copii nu au crescut sub protecţia cuvenită, au fost anii insomniilor hidoase…”. | L.D. CLEMENT
||| Din arhiva NordLitera
