În închisoare
“La închisoarea Suceava mi-au luat cătuşele şi m-au băgat la subsol, la celula nr. 1, care avea două rânduri de gratii; era o tablă bătută pe dinafară, în care erau găuri în care puteai băga numai degetul. Era semiîntuneric înăuntru, semilumină. Acolo m-am îmbolnăvit de icter. Mi-au dat nişte varză împuţită, cu maţe de oaie. Cei de la drept comun aveau pachete, mâncau mai bine. Eu, ce să fac? Am mâncat ce era şi m-am îmbolnăvit. Ceva interesant: un felcer, membru de partid, care se numea Ionică, originar din Burla, de lângă Rădăuţi, venea în fiecare zi şi îmi aducea câte doi cartofi copţi, dar nu trimişi de cineva, ci de la el. El avea regimul pentru bolnavi. Când lipsea plutonierul, deschidea uşa, se uita şi îmi zicea: «Mănâncă!». Mi-a dat două fiole de vitamina C şi vreo patru pastile de urotropină. «Bea fiolele şi le aruncă în tinetă! Să nu te prindă.»”
Da, în anii săi petrecuţi prin închisori, Gavril Vatamaniuc a fost încarcerat şi la Suceava (în clădirea în care astăzi funcţionează Palatul justiţiei), atât de aproape de Suceviţa natală şi de munţii săi care i-au oferit o vreme o iluzorie libertate sau, cel puţin, speranţa că libertatea ar putea exista. Din cele peste 100 de închisori ale României de nu demult, conform lui, a trecut prin aproape toate cele politice. Uneori, cum se poate constata şi mai sus, din propria mărturie, a întâlnit şi oameni de treabă, cel mai adesea, însă, indivizi pe care sistemul i-a utilizat tocmai fiindcă aveau atitudini profund inumane sau erau demenţi de-a binelea. De la anchetatori, la simpli gardieni. “(…) După trei luni, cu lanţurile la picioare pe care le-am avut tot timpul, am fost scos într-o noapte şi dus cu trenul, apoi cu o maşină, la Jilava”. La Jilava: “Am ieşit afară, m-am dus într-un birou, mi s-a făcut o fişă, am semnat, mi s-au luat amprentele. Unul m-a luat de braţ, a apăsat un buton, s-a deschis o poartă, am trecut prin curte; acolo era o altă poartă. S-a deschis şi aceea. Apoi m-au dus într-o secţie întunecoasă, în celula ZERO. Eu mergeam mai greu, că aveam lanţuri la picioare. Plutonierul nu s-a grăbit, m-a lăsat aşa, încet. Acolo era celula condamnaţilor la moarte. Erau acolo găuri în perete, semne de la împuşcături. În Valea Piersicilor, lângă Jilava, unde a fost împuşcat şi Antonescu, acolo se făceau execuţiile. Peretele era gros de doi metri şi acolo era un WC de lemn, cu o ţeavă afară. Nu se ieşea de loc afară. Am stat acolo vreo săptămână. Îmi aduceau acolo mâncarea.”. După Jilava, în 1957, în lanţuri, la Aiud… Şi Văcăreşti, şi Botoşani, “respectând” trasee obişnuite ale deţinuţilor politici. Tratament de închisoare: “Noua mea gazdă era celula nr. 1. Era un spaţiu gol, sinistru; nu am văzut să aibă pat, ci, în mijloc, o verigă. Şi veriga, şi cimentul din jurul ei erau lustruite. Pe perete erau alte două verigi, la o anumită înălţime, la nivelul unui om cu mâinile ridicate. Într-un colţ aveam o tinetă mică. Nu ştiam de ce mi s-a aplicat acest mod de izolare; a trecut o zi, au trecut două şi mâncare nu mi s-a adus; auzeam lanţuri, fiare grele huruind ici-colo, când gardianul repezea nervos câte o uşă. (…) M-a legat de verigă şi am stat toată ziua pe ciment. După două zile, în a treia zi, mi s-a dat de mâncare. Seara eram dezlegat de verigă şi, de afară, manevrat de o manivelă, un pat cobora din perete şi se aşeza pe două picioruşe de fier pe ciment. Patul era compus din trei dulapi. La capăt avea o şină cât palma de lată şi groasă aşa, cât un deget. (…) Dar până atunci, toată ziua se striga: «Porneşte!». Am auzit lanţurile, zdrong, zdrong. Şi astăzi, după atâţia zeci de ani, acele lanţuri mă zgârie ca o pisică pe creier. (…) Nu era nici un geam la celulă, era o cutie de beton. Sus, deasupra uşii, într-o firidă mică era un bec. Noaptea se vedea o zare şi în celulă. O căldură asfixiantă îţi lua aerul, te omora. De trei ori în trei luni am căzut jos leşinat, mi-a dat sângele pe nas. Foame multă, multă, la trei zile o dată o apă chioară şi atâta tot. Gardianul avea pe picioare nişte cipici, nu se auzea când circulă, şi fiind căldură mare, umbla numai în pantaloni, în cămaşa cu mânecile suflecate şi cu căciuliţa pe cap. Nu auzeai nimic, numai te trezeai că intră. Când a văzut că am leşinat, a venit, a dat cu piciorul în mine; m-am uitat la el şi am lăsat capul în jos, ca orice om care moare. A chemat-o pe doctoriţa Viorica Anghel care m-a consultat şi, după ce m-a văzut, s-a dus, venind apoi cu comandantul. I-a spus ceva la uşă. Eu eram în pielea goală, că am pus cămaşa sub cap, stăteam pe ciment. Comandantul porunci: «Lasă-l aici, că arată bine»”. Sau: “Uneori primeam gamela plină, incredibil de consistentă, câte o lună de zile. După ce intestinele, stomacul se dilatau, iarăşi urma, sistematic, înfometarea, timp de vreo trei luni. Abia găseai un bob de fasole sau arpacaş în gamelă sau coji de cartofi alături de turtoiul plin de nisip, cu iz de gaz, sau alterat. Mulţi, mulţi au murit din cauza acestei «politici gastronomice…!»”.
Oricare ar fi fost vinovăţia cuiva, reală sau închipuită, procedee de “educare” (în epocă, unele dintre ele chiar astfel erau considerate!) ca cele sumar decupate mai sus par de neînchipuit. Cu toate acestea, ele au existat, s-au pus în practică, de pe urma lor au suferit imens sau au pierit oameni. Şi fac parte dintr-o istorie încă atât de apropiată nouă, încă atât de vie!; iar mărturia lui Gavril Vatamaniuc, adăugându-se altora asemănătoare, vine, acuzatoare, să confirme şi să sublinieze ceea ce altfel destul de uşor s-ar putea da uitării: este vorba, în fond, despre adevăruri, şi nu despre legende!
