Incursiune în carte şi în biografia extraordinară a lui Gavril Vatamaniuc

 În umbra codrului şi în bătaia puştii
“Am văzut lumina dintre pământ şi cer într-o zi de toamnă a anului 1924, la 25 noiembrie, în Suceviţa. Eram cel de-al zecelea copil al gospodarilor Vasile şi Elisabeta Vatamaniuc.” – îşi începe povestea vieţii Gavril Vatamaniuc. “După cei şapte ani de şcoală generală, la numai 16 ani am luat un drum nepotrivit cu această vârstă, cu copilăria – am îmbrăţişat viaţa de cazarmă. Aveam 17 ani şi jumătate când am plecat pe front. Era în anul 1943. Ajunsesem în Crimeea, unde am stat 6 luni de zile…”. Unul dintre primele răspunsuri la întrebările lui Constantin Hrehor este acesta: “…am vrut să fiu liber, să nu depind de nimeni, să fiu de folos şi altora cu truda şi priceperea mea…”. Dorinţa aceasta avea să se vadă în nenumărate rânduri. Prin ’48, Gavril Vatamaniuc este într-o şcoală militară şi, într-una din zile, un “educator” vorbeşte, inclusiv celui ce văzuse vapoare americane cu ajutoare şi asigurase transportul acestora în ţară, că “Uniunea Sovietică ne-a salvat de la foametea din 1946-1947”. Gv. V. îi dă replica: “Dumneavoastră spuneţi că Uniunea Sovietică ne-a salvat de la foamete… Ce a dat Uniunea românilor, când nici ostaşilor sovietici n-a avut ce le da, căci, deşi aveau petrol, au mâncat cartofi din Bucovina; cât au stat aici, în faţa Obcinii Mari, prizonierii nu au avut altceva în raniţe decât cartofi. (…) Dar, în portul Constanţa apăruseră vapoarele americane, «Vasul muncii» şi vasul «Victoria» (…), transportau alimente şi porumb (…)”. Gv. V. îşi găsea argumentele în ce văzuse, în ce ştia şi a fost suficient (plus portul, puţin mai târziu, al unei cravate kaki neregulamentare) pentru a fi “trecut în cadrul disponibil al armatei”. “De aici începe odiseea…” – ni se mărturiseşte. “Am spus răspicat adevărul despre ce era Rusia faţă de România.” Pleacă la Craiova, pe un şantier, unde devine repede “suspect”; pe acasă, la Suceviţa, deja este căutat şi se face percheziţie. Soluţia întrevăzută de Gv. V. este fuga în munţi, fiindcă “în 1944, în munţii Bucovinei, fratele meu, Ion Vatamaniuc, fiind partizan, comandant al unui grup de partizani, (…) preţuit specialist în trecerea liniei ruşilor”, îi putea deschide calea. Şi nici n-avea să fie singur: “Macoveiciuc activa mai mult în direcţia Putna, spre Voitinel, de unde era de loc; Cenuşă activa în Zona Putnei, loc de origine; Ion Vatamaniuc activa în spaţiul Voivodeasa – Suceviţa – Marginea”, încă din timpul războiului.
Gavril Vatamaniuc avea să se alăture micului grup al fraţilor Chiraş şi, pentru a ilustra, foarte pe scurt, anii săi în munţi, e interesant să-l regăsim în pustnicia adăposturilor sau în acţiune, în bordeie sau printre arbori, uneori dialogând cu Dumnezeu, alteori hăituit şi înfometat, călător între “gazde” şi ascunzători. Deosebit de interesante sunt, de asemenea, referinţele pe care le face în legătură cu activitatea altor grupuri sau “partizani”, deseori deosebit de critice. De altfel, el însuşi şi-a ales grupul alături de care avea să rămână şi să-l conducă, întrucât erau altele despre care spune astfel: “…ceea ce făceau ei era haiducie de joasă speţă, pseudohaiducie, ca să zic aşa, departe de idealurile partizanilor. Le-am propus de câteva ori să renunţe la practicile lor neoneste, dar nu au acceptat. (…) Făceau abuzuri şi acţiuni nepermise, acţiunile lor făceau aventură, nu istorie.”. Altundeva, iată-l vorbind despre (“un nume absolut celebru”) Vasile Motrescu (1920-1958): “…fiind un personaj controversat, dubios în libertatea mascată pe care i-au acordat-o slujbaşii Securităţii, Vasile Motrescu era obligat să umble flămând şi amărât, evitat şi de vicovenii lui şi de alţii, mai străini, din alte locuri. Hălăduia prin păduri ca un lup singuratic, fără un colţ de pâine în traistă, îndrăznind să ceară câte o gură de mâncare doar de la muncitorii forestieri când le auzea topoarele în pădure”.
Aşadar, iată un bordei: “…era o construcţie strategică. Îl foloseam până  ce apele se infiltrau în structura lui, primăvara. Atunci, de regulă, îl părăseam; iarna nu aveam probleme. (…) Acoperişul, ca să fie rezistent, ca să nu permită scurgeri, să picure înăuntru, îl făceam din bârne peste care puneam o scoarţă de brad. (…) Apoi un rând de cetină şi altele de frunze. (…) Nimic nu indica prezenţa unor oameni acolo. Nu le distrugeam, nici nu aveam cum. Aduceam foarte multe crengi uscate, vârfuri de copaci rupţi şi făceam o grămadă (…), iar crengile putrezeau şi nimeni nu ştia că acolo a fost un bordei. (…) Primăvara, la jumătatea lui mai, ieşeam la suprafaţă. Se dezgheţa pământul, venea topirea zăpezii, se infiltrau apele, bordeiului începea să i se umezească pereţii, nu de deasupra, ci din dreapta şi din stânga.”. Pădurea (sub observaţie): “Când ploua, stăteam sub brazii stufoşi, seculari, cu crengi dese, prin care nu pătrundea ploaia. Chiar şi când în alte locuri ploua câte o lună de zile, sub brazii bătrâni pământul rămânea uscat. Am observat, stând sub aceşti copaci protectori, nişte găuri în pământul neatins de umezeală, mai mari şi mai mici. Atras de acestea, am încercat să le desluşesc prezenţa. Am zis întâi că sunt de la picăturile de apă, dar pământul uscat nu-mi susţinea ipoteza. Deşi ploile erau favorabile călătoriilor, am rămas mai multă vreme în zona cu pricina. Mii de musculiţe, de toate culorile şi mărimile, umpleau văzduhul”.