Constantin Hrehor – “Muntele mărturisitor”, Editura Timpul, Iaşi, 2002 (an conform planului editorial), apariţie de la începutul acestei veri, este, cu certitudine, una dintre cărţile acestui moment peste care nu se va aşterne uşor praful. A fost aşteptată de cunoscători încă din clipele în care se aflase că este în curs de alcătuire, iar, după apariţie, a ajuns curând să fie trecută din mână în mână. Nu este exclus, credem, ca ulterior să se pună chiar problema unei noi ediţii. Dincolo de aceste aspecte, neliniştea din care s-a iscat va însămânţa, probabil, nelinişti noi şi necesare, la unii dintre cititori, recitiri, în contexte lărgite sau reinstaurate; pe de altă parte, desigur, şi peste ani, “Muntele mărturisitor” are potenţialul de a-şi găsi cititori noi, din generaţii care acum doar pipăie alfabetul ori nici nu s-au ivit.
“Muntele mărturisitor” este un “interviu”, un dialog întins pe aproape 300 de pagini cu Gavril Vatamaniuc, ajuns acum la aproape 80 de ani, “haiducul bătrân”, aşa cum spune artizanul volumului, Constantin Hrehor, vorbind despre “un erou al Rezistenţei armate din munţii Bucovinei” care, “păstrând din viaţa austeră a munţilor ochii de vultur şi urechile de lup, dincolo de amintirile cutremurătoare din temniţele roşii, şi-a păstrat nealterată până acum şi verticalitatea, şi luciditatea”. Concomitent, volumul poate fi citit ca lucrare de memorialistică, poate fi citit drept carte de istorie sau carte de învăţătură, poate fi perceput chiar ca roman psihologic sau de aventuri; depinde de scopul cu care receptorul purcede la lectură sau pe care ulterior şi-l moderează, depinde de interesul pe care i-l suscită subiectul şi “personajele”, de detaşarea sau implicarea pe care o manifestă faţă de acestea. Atragem atenţia aici, în mod special, asupra experienţei de viaţă extraordinare pe care Gavril Vatamaniuc o mărturiseşte astfel. Fiindcă (fără a intra în amănunte şi, evident, scăpând astfel o multitudine de nuanţe) “Muntele mărturisitor” este cartea unei opţiuni excepţionale, consecvente, luată în contexte improprii, ce s-au succedat. Gavril Vatamaniuc, în momentele de imediat după cel de-al doilea război mondial, apoi ulterior, până înspre anii noştri, a ales, având motivaţii în care a crezut cu fermitate, o cale extrem de dificilă de a exista, cale care, de altfel, dacă nu l-ar fi însoţit deseori şansa (ce, întotdeauna, pentru Gavril Vatamaniuc, numai Dumnezeu se numeşte), l-ar fi putut duce spre o prea timpurie dispariţie. Simţind cum ţara cade pradă, cu paşi repezi, colosului roşu de la Răsărit, el a decis să se împotrivească, alături de prea puţini alţii, folosind mijloacele pe care le-a cunoscut şi care i-au stat la îndemână. Poate că semnalele trimise, astfel, din munţii şi pădurile Bucovinei au fost rare şi firave pentru a zgudui un sistem pe cale să fie instaurat şi, ulterior, instaurat vreme de aproape jumătate de secol, dar, cu siguranţă, suficiente pentru a demonstra că există şi oameni care gândesc, explicit, altfel, asumându-şi teama de a fi ucişi în locul celei de a vorbi, preferate de imensa majoritate. Judecând lucrurile acum, cel puţin de pe poziţiile celor care n-au fost răpiţi într-atât în vârtejul neguros al acelor episoade sumbre ale istoriei româneşti şi europene, dar care deţin suficiente informaţii care să le permită o evaluare detaşată a epocii, Gavril Vatamaniuc şi-a asumat o misiune eroică şi sinucigaşă. Într-un fel, chiar împotriva firii, care le cere tuturor vieţuitoarelor, şi oamenilor, să subziste, el a demonstrat o atitudine şi un caracter, ce se reflectă permanent în aceasta, deosebite. Iar mai presus de toate, atitudinea sa morală superioară îl evidenţiază. În dinamica evenimentelor şi în transcrierea lor prin grila percepţiilor “personajului principal”, a explicaţiilor oferite de acesta, finalmente îl descoperim şi îl înţelegem pe Gavril Vatamaniuc ca învingător şi ca înfrânt deopotrivă; învingător în măsura în care, cu ajutorul lui Dumnezeu, a ajuns, după multă vreme, să păşească într-o lume ce încearcă a se rezidi după valori similare celor în care a crezut permanent, iar un învins în măsura în care timpul îndelungat şi mai ales vremurile l-au privat pe erou de bucuria trăirii unei vieţi pe care cei mai mulţi ne-am grăbi s-o caracterizăm drept “normală”. Dar poate aceasta este o consecinţă directă a opţiunii dintâi, căci şi rebelii, şi eroii îşi refuză, prin acţiunile lor, dreptul la o viaţă “normală”.
Pe de altă parte, nu trebuie să uităm, în aceste rânduri, de Constantin Hrehor, ca “autor” al cărţii “Muntele mărturisitor”. Am folosit ghilimele (pentru “autor”), căci el însuşi a întreprins, cu acest volum, o misiune specială, pentru care i-au fost necesare, printre alte atribute fireşti oricărui condeier, insistenţă, delicateţe şi abilitate, deopotrivă de reporter (care nu creează realitate – urmând a se feri de glisajul spre ficţiune! –, ci trebuie s-o descopere şi s-o restituie în parametrii riguroşi ai verităţii) şi de confesor. Fiindcă lui, scriitorului şi preotului, i-a dăruit Gavril Vatamaniuc această valoroasă mărturisire şi fiindcă, la rându-i, a dat semnele necesare că poate fi receptorul potrivit (şi preferat), de încredere al “haiducului bătrân”. Semne explicate şi în “Epilog”: cartea, spune Constantin Hrehor, “s-a scris în mine din copilărie până acum. Prin ’55, ’56, (…) în faţa casei părinteşti de la Suceviţa, peste pervazul ferestrei la care abia ajungeam, vedeam pe fâşia din apropiere oprind camioane militare, soldaţi şi câini care, după anumite comenzi scurte, împânzeau dealurile şi pădurile locului. Îmi amintesc cum, pe seară, patrulele strigau către locuitori: «Stingeţi luminile! Trageţi obloanele!» şi toţi rămâneam în semiîntuneric lângă lămpile cu fitil fumigen, vorbind în şoaptă despre ce s-a întâmplat în munţi, la post, la casele unor gospodari, chiar şi nesuspectaţi de a întreţine relaţii cu partizanii retraşi în sihăstriile verzi. M-a marcat această «poveste» şi am purtat-o cu mine din anii de şcoală primară până acum când, matur, cu experienţa unui condeier căruia scrisul i-a dat cea mai bună alternativă existenţială, am hotărât să pun în coperte istoriile de atunci.”. Lui i se datorează şi citatele răsfirate prin carte, printre episoade, cu rol de contrapunct şi insistând asupra densităţii ideilor: din Biblie, din Dostoievski, Heidegger, Paler, Ilie Cleopa, Soljeniţân ş.a. Adăugăm aici că volumul beneficiază şi de un consistent album fotografic din care am (şi noi) selectat, de ajutor în a te apropia mai mult de persoane şi de evenimente.
Rostul acestor rânduri este de a constitui, deopotrivă, o incursiune în carte, în epocă şi în viaţa extraordinară a lui Gavril Vatamaniuc. Într-un întreg de patru episoade, cel de mai sus constituie “episodul?pilot”; cele ce urmează, conţinând mai ales fragmente din volum, urmează a demonstra că “Muntele mărturisitor” este un caz în care realitatea poate fi mai ceva ca ficţiunea…