Ce să cred? Dacă aud cum este expusă ştirea despre “atentatorul de la Iaşi” deduc eu că îmi trebuie o forţă herculeană şi o determinare sisifică pentru a reorganiza sistemul de valori întru care fiinţez. Pentru că expunerea ce îmi parvine din ecranul televizorului înlănţuie firesc informaţia primă, în care se vorbeşte despre faptul că atentatorul, ce sălăşluia prin Cârlibaba noastră, deţine un coeficient de inteligenţă mult peste medie, de 120, determinat cu exactitate şi rigurozitate ştiinţifică de specialişti. E o ştire concretă. Urmează a ni se comunica, într-o înlănţuire verbală firească, aşa cum am remarcat de la bun început, şi că atacatorul va fi supus unei examinări computer tomograf, pentru a se determina (şi încerc să reproduce fidel) dacă mai suferă şi de alte afecţiuni. Păi, cum şi-ar exprima o amică totala nedumerire şi neputinţă în descifrarea acestui mesaj, eu ce să cred altceva decât că e greu tare cu inteligenţa asta, e boală de supus examinării simandicoase şi exclusiviste la un computer tomograf. La care aparatură se ştie că e greu de ajuns, e un fel de pom cu mere de aur păzit de un balaur ce cade în amorţire doar dacă e bine atacat cu importante sume de bani, cam cât nişte bolovani.
Nu ştim dacă fapta ameninţătoare cu iz de bombă, mai degrabă de presă, este cea care a impulsionat expertizarea computerizată. La judecata mea simplă, aşa ar fi trebuit să se înţeleagă. Din anunţul preluat, însă, încep să mă precipit a mă întreba cam cât de mulţi oameni suficient de deştepţi cunosc, astfel încât să poată fi şi ei bănuiţi că ar fi bolnavi de prea multă inteligenţă.
Şi rămân cu o sarcină greu de supus vreunei dezbateri: aceşti neadaptaţi, dotaţi cu mai mult decât alţi zece ce obişnuiesc a da cu piatra în baltă, de către cine sunt condamnaţi la o existenţă periferică, la un surghiun al inacceptării în viaţa tuturor? Dincolo de masa mare de civili înrolaţi în marea şi eterna luptă pentru propriul bine, se vede că nu dezvoltăm niciun fel de interes pentru modul în care se schimbă, cu oarecare probabilitate spre evoluare, existenţele noastre. Acceptarea noului, a nefirescului, a nemaivăzutului şi nemaiauzitului nu mai ţine de constituţia omului modern, proprietar de casă, de maşină, de telefon inteligent, de tot felul de invenţii menite a-i uşura existenţa şi în şi mai mare măsură mintea, conştiinţa. Orice este peste puterea de înţelegere, dar mai ales peste puterea de acceptare, trebuie proscris. Când din acest IQ mult peste medie şi multe altele neluate în seamă este posibil a se culege roade, adică beneficii. Desigur, asta înseamnă ca unii-alţii, poate cu contract de muncă, poate cu alte îndatoriri la fel de puternice, să se dedice şi să se consume pentru a schimba neînţelesul într-o formă sigură şi viabilă. Şi chiar frumoasă. | Ana OPREA