Limba noastră-i o comoară | Să te-aud cum vorbeşti

||| Prof. univ. dr. Gheorghe  MOLDOVEANU

Vă propun să reluăm discuţia pe această temă, frumoasă şi interesantă în egală măsură, ca şi limba noastră. Limba noastră-i o comoară, dar, pentru ca ea să strălucească, trebuie pusă în lumină, pusă în valoare. Valoarea comorilor dacice s-a putut proba numai după ce au fost aduse la lumină, ajutate să-şi arate valoarea. Şi mai e nevoie de ceva: trebuie să şi credem în afirmaţia făcută cîndva de un poet român: Mult e dulce şi frumoasă/ Limba ce-o vorbim. Credeţi că exagera? Nu exagera deloc. Ca să ne convingem, e destul să ne gîndim la o declaraţie de dragoste făcută de un erou eminescian: Tu!!… nu vezi… nu-ţi aflu nume… Limba-n gură mi se leagă/ Şi nu pot să-ţi spun o dată cît, ah, cît îmi eşti de dragă. Un crîmpei de piatră rară. O declaraţie de dragoste, poetică, ce ar putea sta alături de creaţii shakespeare-iene ca şi alături de alte pagini strălucite din creaţia universală, probînd adevărul afirmaţiei făcute acum aproape două veacuri de un alt poet român: „Avem un dialect (dialect zicea elîn loc de limbă) bun uşor şi înmlădios”, dar, zicea tot el, Grigore Alexandrescu, „trebuie să formăm,/ Să dăm un aer, un ton limbii în care lucrăm” şi cărările limbii noastre „de ghimpi să le curăţim”.

Au existat destui care n-au crezut în posibilităţile limbii noastre, cum sînt destui cei care nu cred în virtuţile românilor. Unii au plecat în Străinezia, considerînd că acolo vor dispune de mai largi posibilităţi de afirmare, dar nu limba română îi încurca de fapt. Au reuşit acolo cei care au înţeles că trebuie să-şi supună gîndurile rigorilor altei limbi. Cei mai mulţi au eşuat. Fiecare limbă îşi are frumuseţile ei, care se deschid doar celor ce cred în acele frumuseţi, sînt dispuşi să le vadă, să le aprecieze, dar au şi cunoştinţele necesare despre ea şi capacitatea de a o folosi, îmbogăţind-o. Creatorii poeziilor populare, ai basmelor, ai proverbelor şi zicătorilor nu aveau cunoştinţe teoretice din domeniul ştiinţelor limbii, dar aveau ceea ce se cheamă simţul limbii, intuiau că, pentru a ajunge la o exprimare frumoasă, cuvintele nu trebuie îndemnate cu biciul sau bîta, schilodite, ci, ei înşişi stăpîniţi de frumuseţea de vrajă a cuvintelor, deveneau vrăjitori de cuvinte, care, ca la un semn, îşi recunoşteau şi îşi luau locul în lanţul de cuvinte cu care se înveşmîntau gîndurile. Ca în enunţul de mai sus al lui Eminescu; îşi declară neputinţa de a-şi spune iubitei dragostea, în cuvinte alese, iar atunci o spune fără cuvinte anume, căci dragostea lui nu încape în cuvinte, nu numai în cuvintele limbii române, ci în cuvintele oricărei limbi. Nu limba e vinovată, ci sentimentul nedefinibil, căci dragostea, definită la modul general, abstract, devine nedefinibilă în trăirea individuală, a fiecăruia. La modul general, sînt ochi negri, căprui, verzi şi albaştri, dar fiecare pereche de ochi e fără pereche.

Ce înseamnă să curăţim (să curăţăm, am spune azi), cărările limbii? Nici într-un caz nu înseamnă să alungăm din exprimarea noastră cuvintele împrumutate din alte limbi, cum nu înseamnă nici să excludem unele cuvinte sau rostiri pentru că sînt vechi ori au circulaţie regională. Fiecare cuvînt îşi are virtuţile lui, pe care şi le poate pune în evidenţă numai în compania altor cuvinte, expresii sau rostiri şi poate crea stridenţe în alte contexte. Ca în vestimentaţie; unele podoabe împlinesc vestimentaţia, se asortează, am zice, altele nu, deci trebuie să fie evitate. Toate podoabele îşi au rostul lor, toate cuvintele, expresiile îşi au frumuseţea lor. Nu ne putem lipsi de nici o categorie de cuvinte, dacă dorim ca exprimarea noastră să fie cît mai sugestivă, mai evocatoare, dar trebuie „să se asorteze”. Iată un exemplu: formula de salut Servus!, care în unele cercuri e frecvent folosită, este o reluare a mai vechii formule Sluga!, pe care şi-o aduc aminte, poate, cei ce au văzut filmul Bădăranii şi care, poate, s-au mirat că cei ce o foloseau nu erau deloc slugi. Formula era o restrîngere a expresiei Sluga dumneavoastră, în care se regăsea pînă nu multă vreme în urmă formularea Al dumneavoastră prea supus (prea umil) Cutare, astăzi de neconceput, căci ar încălca normele democraţiei (Oare!?), dar Servus spune acelaşi lucru, numai că nu ştim (lat. servus, care e la bază, însemna „sclav, rob, ceea ce caracterizează sclavul” şi s-a continuat în rom. şerb) şi sună bine, căci vine din Occident. Acelaşi lucru, dar altfel; o contradicţie. Să păstrăm sau să abandonăm formula Servus? Orice aş spune eu ar fi neavenit. Cît timp celor ce vorbesc le place iar pe alţii nu-i deranjează, va fi folosită. Dacă va fi susţinută şi de valul modei.

Să curăţăm limba înseamnă întotdeauna două lucruri: să o adaptăm situaţiei concrete de comunicare şi să evităm cuvintele ori expresiile ce ne-ar putea pune în situaţii stînjenitoare. Pe rînd. Una e să te adresezi cuiva familiar (era să spun familial, căci comunicarea familiară se foloseşte de regulă în familie, iar familia nu presupune cu obligativitate înrudirea de sînge) şi alta e să te adresezi oficial, chiar către cineva din familie. Altă făină se macină la moară, am caracteriza pe un ton familiar cele două feluri de comunicare, dar am putea spune şi că se folosesc două registre diferite de comunicare ale limbii, de data aceasta ştiinţific. Mai complicat e cu situaţiile stînjenitoare, percepute diferit, în raport de educaţia dobîndită, de gradul de civilizaţie la care a ajuns vorbitorul. Am găsit pe internet comentariul ce urmează pentru poezia Mult e dulce şi frumoasă: „oricum, sfârşitul limbii române se apropie. Azi, toţi mai mulţi retarzi, în special târfele şi adolescenţii căcănari nu mai ştiu nici să scrie corect, cu diacritice, iar pe mess folosesc tot felul de expresii de căcat învăţate de pe Yahoo, şi anume brb, dnd, ok, cool. Cel mai mult mă irită idioţii care scriu Sooper, mishto, np, fortza, k (în loc de ca). Ăştia sunt nişte cretini distruşi, nişte retardaţi. Cred că România, românii adevăraţi şi româna sunt pe cale de dispariţie. Multzumim, yahoo, k ne-ai distrus tinerii!”. Am lăsat textul exact cum era; copierea a făcut-o calculatorul. E absolut jenant, nu numai pentru cuvintele indecente, cu care cel în cauză a gîndit că îşi colorează expunerea, ci, în primul rînd, pentru distanţa dintre pretenţiile formulate, dorinţa de a se delimita de stricătorii de limbă, vinovatul principal fiind Yahoo, şi modul concret de comunicare. Vulgarismele pot contribui la sugerarea unei situaţii, a unei persoane etc., dacă sînt utilizate cum se cuvine. Nu cred că trebuie să ne simţim urechile agresate la enunţul lui Arghezi El guvernează, neică, energic, după chef,/ Cu trei principii: Mă-ta, Te bag şi Ai sictir. Nu ne sînt agresate urechile; ne este agresată întreaga fiinţă de comportamentul personajului, iar limbajul tocmai asta se străduieşte să facă. Ce deosebire!

În orice situaţie trebuie să ne amintim că vorbirea este prima carte de vizită a fiecăruia, că, altfel spus, limbajul folosit e primul indiciu asupra calităţii vorbitorului. Un proverb adaptat sună aşa: Să te aud cum vorbeşti şi îţi spun cine eşti. Fie că vrem, fie că nu. Dar e bine să ştim!