E o vorbă, zice că să stăm strâmb şi să judecăm drept. În oglindă cu vorba asta văd semenii mei bipezi, cu coloana aproape a infinitului prelungită înspre vârful nasului, temerar şi insolent îndreptat în sus. Sus. Deci astfel stând ei drept, de ar fi judecaţi după legea mai înainte pomenită, e de înţeles că nu pot altfel cugeta decât strâmb.
Şi strâmb îmi pare mie, şi îmi recunosc la întreaga măsură părtinirea, să fie amendaţi cei ce hrănesc câinii vagabonzi. Maidanezi. Comunitari. Au atâtea denumiri bietele patrupede pentru că au fost bine amalgamate în traiul din ce în ce mai civilizat al societăţii umane şi cu fiecare etapă, omenească, au primit şi diferite denumiri. Simple etichetări. Scurt, deci: a se amenda un gest de bunăvoinţă. Poate în ideea de a nu se mai încuraja vagabondajul, violenţa, ori poate mita? Doar că vagabondajul înfloreşte în rândul şcolarilor, violenţa a depăşit cu succes faza de ecranizare şi se regăseşte în toate, absolut toate manifestările noastre de la cuvânt la faptă. Cât despre mită – nu mă pot pur şi simplu hotărî despre care domeniu să pomenesc mai repede, dar din reflex recent am să mă dedic sănătăţii.
Deunăzi am asistat, fără niciun fel de dorinţă liber exprimată, la o explozie de violenţă verbală, reuşind să însumeze aproape total o violenţă comportamentală crâncenă. Epitetul „crâncen” îl asociez cam de pe vremea şcolii generale cu bătăliile moldovenilor împotriva turcilor. Ei bine, vulcanul verbal ţâşnea din lăcaşul original de exprimare al unui medic. De o anume specialitate, extrem de sensibilă. Medicul îşi lacera de-a dreptul monologul cu acuze, invective şi ameninţări demne de cei aflaţi în ţinta combaterii criminalităţii organizate. Sursa grotescului expozeu o reprezenta situaţia tratamentului dat pe reţeta înnobilată de parafa sa, a vulcanicului medic, într-o perioadă ce corespundea internării pacientului, ori mai bine denumit într-un astfel de caz beneficiar, într-o (altă) unitate spitalicească.
Se vede bine că, oricât de cronică ar fi cârcotaşa de boală, ea îşi suspendă, după lege, tratamentul, câtă vreme o altă afecţiune preia rolul de vedetă pe perioada spitalizării. Nu zic eu acum cât de sănătoasă e regula asta, a suspendării prin literă de lege, sau asimilată, a caracterului de cronicitate a unei boli; cât despre limbajul subperiferic şi atitudinea de şmecher de cartier ce aruncă ameninţări cu uşurinţa dată de lipsa de moralitate, demonstrate mai mult decât făţiş pe holurile clinicii de către medic, poate e cazul să se sesizeze şi colegii de breaslă, dar mai ales năpăstuiţii cei mulţi, bolnavii, ce singuri se afundă în şi mai rău încercând să sensibilizeze un astfel de personaj dându-i mită.
Şi aşa e şi regula de aur în serviciul de urgenţă, unde dacă se întâmplă să ţi se acutizeze vreo durere, apoi de bună seamă aceea şi doar aceea va fi, într-un timp nedefinit şi de o manieră oarecare, luată în seamă. Căci astfel s-a şi exprimat medicul, cu o uşoară mişcare ca de cabaret ce i-a urcat umerii într-o mimare a neputinţei: la urgenţă vii cu urgenţa, cu restul mergi elegant la consult, la cabinet. Cum ar veni, adică, îţi îndeşi insuficienţa respiratorie, renală, cardiacă ori ce-a mai fi pe-acolo, într-o bocceluţă, o pui bine la păstrare şi iei cu tine la urgenţe numai amigdala umflată. Sau ce-o fi fiind acut. Dar dacă luciul hârtiei cu acoperire în aur luceşte în văzul cui trebuie, atunci apar şi întrebări mai complexe, tonul se înrudeşte cu discuţia, ce mai, aproape că vine toată bocceluţa cu cronice şi se rostuieşte de o rezolvare în grup organizat!
Şi prin urmare noi singuri ne obligăm la înjosire, plătind pentru ceea ce ni se cuvine de drept, dar mai ales ni se cuvine a primi cu responsabilitate.
Şi prin urmare vrem să amendăm pe cei ce împart bucata de pâine cu un câine. Iar cei ce cu violenţă şi inumană plăcere otrăvesc, împuşcă ori îi lasă în părăsire pe câini, aceia să plătească doar când şi dacă îi obligă vreo lege pe care nu se ştie cine şi când o va aplica.
Crâncene erau bătăliile oştenilor lui Ştefan cu turcii. Pe drept cuvânt bătălii erau şi de drept erau. Curajul de a face bine s-a amalgamat şi el în susţinuta noastră civilizare şi se reduce la a aplica amenzi pentru acţiuni inofensive, a domoli imoralitatea violentă cu bani şi cred, cu mărturisită părtinire, că stând noi drepţi, în două picioare, nu reuşim să avem nici jumătate din limpezimea dragostei unui câine. | Ana OPREA