De-ale vieţii

Avurăm iar târg de nunţi la Suceava şi era de anticipat că va avea mulţi vizitatori, poate chiar şi mulţi clienţi. Viitori miri, socri, naşi… S-ar părea – chiar şi dintr-o aproximativă, periferică perspectivă  – că „industria” nunţilor (ca şi cele înrudite, a botezurilor şi înmormântărilor; ca şi alte petreceri mai mari sau mai mici) este una dintre cele mai sigure de beneficii pe termen scurt, mediu şi lung. În serviciile de profil intră, pe de o parte, de la (foste?) cămine culturale şi cantine de liceu la restaurante cu ştaif, apoi bucătari, ospătari şi mulţime de furnizori (începând cu cei de pe piaţă, cu poarta firmelor şi încheind cu bazarul şi vecinătăţile vămii), florari şi decoratori, modiste şi coafori, fotografi, cameramani, cântăreţi din voce şi din instrumente (localnici sau chemaţi de la sute de kilometri), plus alţi artişti, de la scamatori (când e cazul) la bocitoare (când e cazul), la veritabili enterteineri specializaţi pentru orice situaţii. De aceea nunţile (mai ales), aşa cum pot fi foarte simple, din motive lesne de înţeles, înjghebate la şopron, cu pahare umplute cu streşinică, pot fi şi extrem de scumpe, atât de scumpe încât omul oarecare nici nu pricepe şi n-ar fi în stare a număra. Fiindcă, până la urmă, „numărul” contează (şi cel dat, şi cel luat), iar asta nu din timpurile mai noi când s-au reinventat maneliştii, ci chiar din vremurile pe când cronicarii bătrâni ai Moldovei ziceau „fără număr” străduindu-se a numi ceea ce era imposibil de cuprins în cifre. Un aspect interesant şi cât se poate de actual ar fi că, pare-se, industria pomenită are o parte albă, cam atât cât floricica de prins în piept, şi una neagră, cam cât costumul mirelui. | L.D. CLEMENT