„Oraşul… În oraş, casa… În casă, biblioteca… În bibliotecă, o carte ideală – Don Quijote – o carte efect de perspectivă prin excelenţă, aşa cum o caracterizează Jose Ortega y Gasset.”
Am reprodus, întocmai, invitaţia pe care medicul-scriitor Mihai Mateiciuc o face cititorilor săi la început de lectură a cărţii sale „Cealaltă vreme a vieţii lui Don Quijote”, apărută la editura Little Lamb, 2011, Suceava.
Autorul ne introduce de la bun început în culisele vicistitudinilor şi graţioaselor momente de comedie umană donquijotească, demonstrând apoi, pagină de pagină, că deţine ştiinţa obţinerii unui asemenea mult râvnit „efect de perspectivă”.
O necesitate pur estetică impune începutului eseului său o formă de ermetism care, de regulă, apare în spaţiul romanesc, astfel încât să se adeverească spusa invocatului Ortega y Gasset care afirmă: „Simbolistica lui Don Quijote nu se află în interiorul său, ci este constituită de noi, atunci când medităm asupra lecturii cărţii”.
Deci, luând noi aminte asupra lecturii cărţii, putem afirma că, în loc să definească personajul sau sentimentul, Mihai Mateiciuc preferă să evoce, pentru ca prezenţa scriiturii cu privire la genul „realist” prin excelenţă – care-i romanul în sine, adică – să-l facă incompatibil cu realităţile exterioare şi extemporanee unui timp real. Stilul autorului e unul divagant – aşa cum se manifestă el şi-n celelalte cărţi de beletristică publicate până acum – adică e unul aparte, licenţios pe alocuri, seducător şi cursiv, din inimi în inimi de cititori, desigur, ca o binecuvântare lectural răsfrântă asupra capodoperei cervanteşti care a fascinat şi continuă să fascineze umanitatea.
Cealaltă vreme a vieţii lui Don Quijote e, dacă admiteţi impresia noastră, o sinteză a exegezelor filozofico-teologice despre Don Quijote, îmbinată cu viziuni de interpretare proprii autorului, deci originale. O mărturie a autorului, în unul din contextele pledoariilor sale, ne obligă s-o reproducem pentru profunzimea sa: „Entuziasmul, bunătatea, frumuseţea caracterului donquijotesc rămân calităţi de bază pentru valorile umane şi pentru omul vremurilor ce vor veni. Spaţiul spiritual al unei Europe Unite are nevoie de reputaţia renumelui lui Don Quijote. Curajul de a parcurge acest drum se săvârşeşte în realitatea restaurării virtuţilor esenţiale ale omului şi se termină, firesc, în Ideal”.
În ansamblul ei, cartea lui Mihai Mateiciuc reprezintă o mostră de viziune originală, dezbătută cu temei şi talent literar, adusă „la zi”, cum se zice, cu o vădită intenţie de călăuză interpretativă plină de speranţe şi dominată de un entuziasm mobilizator, prin puterea exemplului pur literar al capodoperei cervanteşti.
Titlurile capitolelor din cuprinsul cărţii motivează cu prisosinţă aceste considerente ale noastre. În opinia autorului, cităm iarăşi: „Don Quijote rămâne o vocaţie individuală, un model imperios necesar (…) Ca atitudine general-umană quijotismul înseamnă un examen al libertăţii individuale, un calificativ de obţinut pentru profitul umanităţii. Exemplul disfuncţiilor create de erorile quijoteşti au proprietatea dea crea în urmaşii speciei o stare de «imunitate», capabilă să-i apere de comiterea aceloraşi greşeli sau, dacă-i cazul unei căderi în „gol”, să declanşeze un rapel moral de redresare a eului cu scopul de a reînvăţa totul despre Om”.
Din aceeaşi perspectivă, continuăm să ne minunăm de originalitatea ideilor sale, în privinţa valorilor umane, „cât şi pentru omul vremurilor ce vor veni” (ca să-l cităm iarăşi): „Spaţiul spiritual al Europei unite într-un destin comun are nevoie de reputaţia nemuritoare a renumelui lui Don Quijote”.
E clar că această carte ţinteşte nu departe de nevoile timpului pe care îl trăim. Va fi foarte preţuită de oamenii responsabili de soarta lor, de specialişti şi, într-o măsură asemănătoare, de credincioşii şi de slujitorii Bisericii. Pentru a justifica acest original merit al cărţii, am lăsat la urmă o surpriză. Ne grăbim s-o notăm, desluşind în aceasta că întreaga intuiţie psihologic-restaurativă a demersului său literar autorul o foloseşte cu scopul vădit de a-l reabilita pe Don Quijote într-o interesantă – inedită – ipostază, aceea de Cavaler „nebun pentru Hristos”. În această direcţie constanţa talentului literar al autorului este demnă de toată preţuirea şi, în acelaşi timp, un demers erudit de neuitat.
În fine, un citat rămâne edificator şi absolut motivant pentru reuşita intenţiilor autorului în această carte: „Desluşim în curajul de tip quijotesc acea virtute care îl face pe om să perceapă suferinţele semenilor ca pe o presiune ce apasă cu o imensă datorie peste sufletul său”. | Vichentie NICOLAICIUC
