Uniforma semnifică apartenenţa la un set de reguli, dar mai înainte de toate la disciplină. Când spui uniformă spui riguros, exact. Siguranţă, încredere, stabilitate.
Când însă spui uniformă de liceu se schimbă interpretarea. Azi.
Uniforma unui liceu nu mai reprezintă nici specificul instituţiei, nu este nici semn al apartenenţei pur şi simplu, după scripte, a elevului la acea şcoală. E doar o etichetă pe baza căreia eşti lăsat să intri. La cursuri sau aiurea, prin perimetrul şcolii. Cine te lasă să intri sau îţi obstrucţionează trecerea? Gardianul. Dacă se poate, nu unul, ci doi. Gardianul măsoară bine personajul din faţă şi, chiar de s-ar cunoaşte cei doi de patru ani, dacă nu este uniforma, emblema, adică dacă lipseşte eticheta, nu intri, domnule, în şcoală. Că aşa sunt regulile. Dispoziţiile. În schimb dacă o ai, e bine. Poftim. Poţi să ai pe dedesubt cele mai scandaloase haine de discotecă trance, poţi să cari cine ştie ce ciudăţenii în geanta de pe umăr, asta nu mai e problema lor. Cum nu e nicio problemă morală ca gardianul, în timpul liber şi el un om ca toţi oamenii cu acces la cuceririle ştiinţei, să comenteze prin platformele de socializare despre fotografiile elevilor de la liceul pe care îl serveşte, să aprecieze sau nu posturi de pozare, feţe, fete. Problema gardianului de liceu este să verifice automat existenţa uniformei şi încadrarea în limita de timp. Cum ar veni, dacă ai întârziat fie şi doar câteva minute, poate să plouă cu toţi câinii şi toate pisicile britanice, nu intri. Că astea sunt dispoziţiile.
Ca apoi la şedinţa cu părinţii dirigintele să denunţe toate abaterile de acest gen. Domnul gardian poate depune mărturie. Iar la şedinţa cu părinţii tonul discuţiei urcă, subiectul se multiplică, într-un crescendo patetic într-atât încât te aştepţi din clipă în clipă să intre grasa şi să cânte pentru ca totul să ia odată sfârşit! Problema se pune în felul următor: instituţia solicită purtarea uniformei pentru ca… să demonstreze că instituţia are o uniformă a ei. Pare să fie singurul aspect de disciplină la care ţine. Pentru restul păcatelor de conduită ale elevului răspunde in corpore părintele. Pentru că fuga de la şcoală, neatenţia la ore, rezultatele slabe la învăţătură, delăsarea, necooperarea sunt deficienţele pe care trebuie să le remedieze părintele. Pentru că trebuie spus, în cazul de faţă s-a observat o schimbare radicală a clasei, din primul semestru, o scădere incredibilă a calităţii elevilor, o înrăutăţire atât de gravă, încât părinţii trebuie imediat şi concret să remedieze situaţia.
Dar stau şi eu şi mă întreb, ieşind din vacarmul expunerii şi încercând să extrag la rece datele problemei, aşa cum făcea cu creta albă pe tablă profesorul de matematică din generală. Deci, zicea el, ce se ştie? Se ştie că la momentul A, când elevii au început semestrul întâi, erau buni, cuminţi, interesaţi. Se ştie apoi că la momentul B, al începerii celui de-al doilea semestru, se comunică degradarea indicilor de la momentul A. Cine este raportorul pentru ambele momente? Instituţia şcolară. Unde are, deci, loc procesul de degradare? În cadrul instituţiei şcolare. Cine ar trebui, deci, să fie responsabil direct pentru această scădere de, sa-i zicem, performanţă? Din expunerea dirigintelui se înţelege că părintele. Dar părintele nu e el cumva prea mult tras la răspundere? Pentru că, să analizăm din nou la rece tot ce ştie cam tot părintele de elev: părintele răspunde pentru sănătatea, bunăstarea materială şi pentru stabilitatea psihică a copilului, îi asigură accesul la învăţătură în cadrul şcolii, pentru că la şcoală se învaţă carte, acolo unde părintele acoperă financiar carenţele sistemului, başca acţiunile extracurriculare, başca sistemele de gardă şi protecţie, ce presupun gardian şi sistem de urmărire cu camere de luat vederi, la care se adaugă elevii de serviciu pe şcoală, profesorii de serviciu pe şcoala. La toată urma, liceul a ajuns un fel de cazemată în care rezultatele slabe ale elevilor acolo încartiruiţi, şi în mod expres fuga de la ore, sunt exclusiv vina părinţilor. De adăugat că rezultatele de performanţă aparţin profesorilor?
Într-un caz de normalitate, un elev are doi părinţi care merg la serviciu şi cu care se vede câteva ore pe zi. Poate chiar mai puţine ore decât cele petrecute la şcoala. Sunt însă şi alte cazuri şi mai numeroase, de anormalitate, în care elevul fie nu are părinţi care să meargă la serviciu, fie nu are deloc, fie are dar sunt prea ocupaţi de propria existenţă. Mai e cazul să cred că aşa cum părinţii ţi-s daţi pe viaţă, şi profesorul îl ştii o viaţă întreagă? Spui „profesorul meu” cu aceeaşi intonaţie ca în „tatăl meu”. Doar că mediile sunt diferite. Dirigintele se arată frustrat de lipsa de participare a părinţilor în prestaţia şcolară a elevilor. Dar ce să mai facă părintele? Să vină în bancă alături de propriul copil, să înveţe cot la cot cu el, să susţină extemporale? Dar în contrapartidă profesorul întreabă în ce condiţii ajunge la şcoală elevul său şi ce posibilităţi personale are şi ce înclinaţii are şi ce traume a suferit? Dar dirigintele simte durerea eşecului, îşi asumă înrăutăţirea situaţiei de la clasa sa sau doar alege să abdice în anul următor? Nu mai e dascălul formator, e doar evaluator? Nu mai e institutorul echivalent al părintelui, e doar informator?
Ne plângem că oamenii sunt răi şi lipsiţi de compasiune. Lipsiţi de calitate umană. Noi suntem oamenii. Şi noi părinţii elevilor, şi voi dascălii. Nu e nicio confruntare de forţe sau abilităţi, ar trebui doar să fie o colaborare în formarea societăţii de mâine. E atât de simplu în cuvinte. | Ana OPREA
