Cezar STRATON:
Continuăm consemnarea indiciilor „neîndoielnice” de identificare a femeilor mai uşor dispuse să cedeze avansurilor masculine. Dincolo de reafirmarea rezervei pe care ni le generează acest tip de abordare a… felului de abordare a unei femei (pentru că începutul unei relaţii de iubire – credem cu tărie – implică emoţie, neprevăzut, inefabil şi nu poate fi „îngheţat” în seturi reci de reguli), conspectarea (pe care am încercat-o în acest ciclu de articole) „normelor” americane de seducere şi satisfacere ne-a lăsat, în suflet şi în minte, un anumit gust amar. De ce? Iată de ce: admirăm în sinea noastră modul de organizare, de funcţionare a societăţilor occidentale, între care cea americană, devenită – prin multitudinea şanselor de afirmare pe care le oferă, prin promovarea competiţiei şi a valorilor – un model pentru mulţi cetăţeni ai societăţilor aflate în nebuloasă şi prelungită tranziţie, ce nu au reuşit să instituie aceleaşi criterii de performanţă şi eficienţă, nici în plan economic, nici în cel personal, al şanselor de a te împlini pe tine însuţi. Or, iubirea, comunicarea totală între bărbat şi femeie, este – prin setul de valori morale implicate în procesul apropierii şi împlinirii amoroase – una din premisele de bază ale atingerii „deplinătăţii”, ale fericirii ori măcar satisfacţiei personale. Dar ambiţia, chiar obsesia de a schematiza, de a pune în ecuaţie un proces atât de subtil, precum cel al apropierii a două fiinţe umane – bărbatul activ trebuie să fie, la fel ca şi în competiţia profesională, un „player”, un „winner”, preliminariile amoroase devenind astfel o luptă de gherilă, o strategie urmată cu minte rece, lucidă, ce nu include ci, dimpotrivă, refuză categoric sentimentul, sinceritatea, implicarea sufletească –, ei bine, acest „teanc” de reguli ale celor zece (paşi, etape, secrete, trucuri etc.) mă chiar sperie, ca biet european „clasicizat”, întârziat în romantism şi „infestat” definitiv cu credinţa că tandreţea şi nu luciditatea, dăruirea şi nu „păcălirea”, glasul inimii şi nu doar poruncile minţii (în)dopate cu strategii sunt ingredientele de temelie ale unei iubiri. Competiţie, eficienţă, viteză, profit. Aceste componente ale „american way of life” sunt exemplare, fără a fi perfecte. Dar îndemnul la „robotizarea” iubirii mi se pare un reflex exagerat, ba chiar dăunător al ideii, al realităţii de concurenţă, de luptă. A merge la prima întâlnire repetând obsesiv în minte „cei zece paşi infailibili” în loc de a-ţi imagina şi spera că deschiderea inimii şi minţii către celălalt îţi va aduce un răspuns şi un dar pe măsură – inima sinceră a celei visate – ba, mai mult, a aplica cu obstinaţie tehnica – pomenită anterior aici, ca fiind cea mai în vogă în America – a „dezechilibrării” ţintei (devenită aici „inamic”, în sensul artei războiului) şi a punerii ei în inferioritate mi se pare straniu şi alienant, dacă nu de-a dreptul cinic şi foarte, foarte trist. Dragostea, tandreţea şi apoi sexul, ca „premiu” cuvenit celui mai rece, mai „non‑sensibil”, mai lucid mi se pare o extensie excesivă a obsesiei pentru eficienţă, economie şi viteză. Mai mult, exagerările la care s-a ajuns în practica juridică nord-americană în definirea şi sancţionarea „hărţuirii sexuale” – când poţi fi inculpat pentru că ai făcut imprudenţa să îi spui simplu şi direct colegei de birou „îmi placi” ori „azi arăţi bine” – dovedesc deruta şi justifică într-un fel singurătatea în care trăiesc acolo zeci de milioane de bărbaţi şi de femei.
Tocmai pentru a ilustra relativitatea acestor „clişee”, vom continua să prezentăm lista celor „mai uşor de convins” femei, aşa cum o sugera amintitul „player’s guide”.
Femeia nefericită în dragoste. Când o relaţie ajunge „pe butuci”, multe femei caută cu disperare o contrapondere, o legătură care să le aducă înapoi, în mările liniştite ale iubirii împărtăşite şi protectoare. Pentru un bărbat atent, aceste semne sunt uşor de decriptat. Ea caută un umăr solid pe care să-şi plângă necazul, iar şansele de a o consola pe deplin ale „salvatorului” sunt remarcabile, mai cu seamă dacă adăugăm factorul „răzbunare”, care precipită reacţia de acceptare a femeii. Femeia tocmai părăsită este o pradă uşoară, fiind „emoţional-vulnerabilă”, agăţându-se, adesea fără prea mult discernământ, de primul bărbat ce pare a-i oferi ceea ce ex-ul îi refuzase: înţelegere, mângâiere, certitudine, durată. Această stringentă nevoie de compensaţie trasează, între toate tipologiile de femei „deschise”, cel mai scurt şi mai direct drum spre… dormitor. Niciodată El Dorado nu a fost mai la îndemână… Şanse de succes: 8/10.
Femeia (colega) nou-venită. Orice nou angajat are de făcut faţă unui multiplu stress: cel cauzat de obişnuirea cu atribuţiile noului serviciu, dar şi cel generat de integrarea în colectiv, de relaţiile cu şefii şi cu colegii. Starea de nervozitate şi nelinişte difuză proprie acestei etape este o provocare şi o şansă pentru bărbatul-player. Este – zic ghidurile americăneşti de bună practică sexuală – aproape o obligaţie de onoare din partea colegilor să acorde atenţia (şi intenţiile lor cuceritoare) noii colege, „fetei care îşi consumă singură şi tristă sandviciul adus de acasă”. Există, doar, în oraş, atâtea localuri nostime, unde se poate lua masa şi conversa ca de la suflet la suflet. Precauţi, autorii avertizează asupra pericolelor ce-i pândesc, în America, pe funcţionarii care – plastică expresie! – „îşi introduc prea adânc ‹condeiul› în călimara companiei”. Altfel spus, îi avertizează pe amatorii de „amor colegial” să îşi desăvârşească demersul după program, în afara sediului firmei, şi nicidecum la birou, pe capacul copiatorului ori pe… tastatura computerului din dotare. Şanse de succes: 7/10.
„The Euro Girl”. Am păstrat titlul original al acestei categorii nu doar pentru a îmbogăţi mult uzitata, la noi, abreviere „euro” – ce ne duce automat cu gândul la moneda comună, ce face lege şi fundamentează un „vis european” simţit (şi proiectat, desigur) ca o alternativă la clasicul „vis american” (bazat şi întruchipat, în esenţă şi finalitate tot într-o bancnotă, dolarul american de astă dată) cu o nouă, pentru noi, ispitire: fata europeană! Chiar aşa, cum văd bărbaţii „gringos” femeia europeană, iată o mai mult decât utilă clarificare pentru noi, europeni până în măduvă şi pe vecie… Desigur, atotştiutorul Mr. Sex-Player ne previne că se referă la europencele venite cu treburi prin (oficial) conservatoarea Americă şi nu le judecă „la ele acasă”… Prilej pentru a observa că toate „reţetele rapide” de „agăţat – trombonit – culcat – spălat – plecat” propuse de „profesorul de seducţie” yankeu vizează exclusiv femei „dezrădăcinate” de mediul lor firesc (turiste, femei de afaceri în deplasare ori aflate în situaţii de „criză” – cele tocmai părăsite, persoane singure, între două vârste). Precizia şi radicalismul strategiilor guru-lui new-yorkez pălesc până la anulare în cazul persoanelor de sex feminin ce trăiesc în mediul lor normal, cotidian, echilibrat de viaţă. Dovadă certă că tocmai esenţa misterului feminin – cel etern, neprevăzut şi capricios, căutând certitudinea şi tandreţea în locul extazului de o noapte – rămâne străină născocitorului de „idei de-a gata pentru dat pe spate o femeie după prima întâlnire”…
Dar, conturând acest ultim tip de „fată de treabă”, cea europeană, autorul recunoaşte, voit ori nu – oricum, este spre lauda şi salvarea logicii şi onoarei sale de bărbat (fie el şi american, deci obsedat de performanţă şi… viteză) –, că femeile venite în America de pe vechiul continent (şi le evidenţiază pe poloneze şi pe cehoaice) au o altă percepţie despre erotism decât „îmbâcsitele” (de prejudecăţi şi restricţii) compatrioate ale sale: un spirit şi o curiozitate deschise şi vii, lipsite de falsitatea – atât în acceptare, cât şi în refuz – specifică femeilor băştinaşe. Cu toate acestea, sunt nevoit să mă despart de maestrul de agaţament americănesc cu o – ca la Turcescu – bilă neagră. Elogiind farmecul, dezinvoltura, diversitatea, naturaleţea şi zâmbetul non-comercial şi deloc „scremut” al fiicelor Europei, îndemnând chiar bleg-admirativ: „deschideţi ochii larg la aceste frumuseţi curate şi străine”, „sex-coach”-ul american ratează ocazia de a se opri aici, dar nu şi pe cea de a-şi dovedi schematismul rigid al gândirii (aşadar, şi futilitatea sfaturilor sale „garantate”), simţindu-se dator, la final, să „dea cu piciorul în doniţa plină”.
Pentru că se simte autorizat să considere că naturaleţea senzual-sexuală a europencelor se datorează faptului că „filmele porno hard fac parte acolo din pachetul obligatoriu la televiziunea prin cablu” (?!). Mai mult, parcă regretând că şi-a subestimat compatrioatele, Sammy cel sexos – că „Uncle Sam” parcă nu i-aş zice! – pune zâmbetul şi amabilitatea europencelor pe seama exclusivă a fascinaţiei exercitate asupra lor de „the american dream”. Pentru că sugerează el, bietele „provinciale”, abia aşteaptă să-şi „ţipe” jos chiloţeii, la prima propunere a unui american. Compatrioţii „profului” sunt, astfel, invitaţi să guste, să „profite” fără rezerve de încântarea cu care europencele descoperă America. „Ele au venit aici să vâneze şi să înţeleagă visul american… visul lor… Este pentru noi, bărbaţii, aproape o datorie patriotică – măi să fie, atât de bravi sunteţi!; păi de ce nu vă bateţi cu „bin-ladenii” de osânză ce vă înconjoară burţile, măi flăcăi?; n.a. – să le explicăm ce presupune acest vis…”. Altfel spus: „şo pe ele, cât încă-s derutate de vederea zgârie-norilor!”. Păi, bre vere Sammy, ia ascultă aici: a compara o muiere est-europeană cu o americancă înseamnă a pune faţă în faţă hamburgerul cu tochitura ori hamsia cu plachia de crap…
