Deja aţi aflat că, potrivit raportului organizaţiei “Reporters sans Frontieres”, în ce priveşte libertatea presei am sta mai bine ca 137 alte ţări ale lumii. Însă RSF nu e decât un ONG, iar adesea ceea ce numim vocea societăţii civile (inclusive a presei, dacă îşi asumă cu onestitate un loc în această zonă) e doar o trompetă cu surdină faţă de toba mare a instituţiilor statale şi interstatale. Spun asta vizând acum recentul raport MCV “privind justiţia din România” care a acordat spaţii largi pentru mass-media. Deşi a evitat să citeze nume de jurnalişti, ziare, televiziuni etc., raportul a atras atenţia – generalizând, cum presei nu-i este permis să procedeze! – că „oficiali-cheie, judecători şi nu numai sunt hărţuiţi” în mass-media. A zis că au existat „numeroase” exemple de acest fel; dar nu le-a furnizat; a menţionat doar că CNA nu-şi prea face treaba. Însă a precizat că „instituţiile anticorupţie rezistă la presiuni” (…venite din mass-media). În concluzie? Raportul spune că, în privinţa mass-media, „situaţia sugerează necesitatea unei revizuiri a normelor existente pentru a garanta faptul că libertatea presei este însoţită de o protecţie corespunzătoare a instituţiilor şi a drepturilor fundamentale ale persoanelor, precum şi pentru a pune la dispoziţie măsuri reparatorii eficiente…”. Şi eu, naivul, care credeam că tocmai în justiţie persoanele îşi pot apăra drepturile fundamentale, dacă sunt de părere că presa le-a încălcat, tot acolo decizându-se şi asupra eventualelor „măsuri reparatorii”… Însă e de înţeles că ar fi nevoie de norme noi. Mai clare sau mai dure? Şi mai ales pentru cine: pentru justiţie sau pentru mass-media? | L.D. CLEMENT
