Cel mai prolific autor de literatură pentru copii din Bucovina, dorneanul Gheorghe Vicol, a întâmpinat sărbătorile iarnă cu cel de-al 30-lea volum din creaţia sa: „Fulgii de argint”.
Ca şi precedenta carte, „Parfumul dimineţii”, cea de faţă nu numai că este produsul aceluiaşi autor, dar a văzut lumina tiparului la aceeaşi editură, cea a Bibliotecii Bucovinei „I.G. Sbiera” din Suceava, şi a fost ilustrat de acelaşi artist plastic sucevean, Constantin Ungureanu-Box. Ambele volume poartă pe copertă o nuanţă de albastru şi au avut acelaşi tehnoredactor, în persoana profesoarei Cristina Diaconu…
Un număr de 62 de poezii alcătuiesc cuprinsul dedicat anotimpului alb, poezii care pot fi încadrate, după subiect, în câteva subgrupe: Între anotimpuri (toamnă-iarnă şi iarnă-primăvară); Ninsorile; Vietăţile în iarnă (oameni, animale, păsări, plante); Sărbători (Moş Nicolae, Moş Crăciun, Anul Nou, Boboteaza); Datini şi obiceiuri.
Argintul, „elementul” preţios din… titlu, se regăseşte în construcţii poetice plastice, proaspete, jucăuşe, în versuri limpezi şi fluide: „În armură de argint,/ Fulgul se aruncă-n gol” (Zâna – Iarnă a sosit!); „Luna se împodobeşte(…) Rochia de-argint, subţire,/ Filigran cioplit mărunt,/ E bătută cu safire/ Iar la poale stele sunt.” (În Ajun); „Oştirea fulgilor de-argint/ Coboară-n sat ca un alint.” (Seara de Anul Nou); „…la amiază, când se-ntorc spre casă,/ Pe uliţele-n haină argintie…” (De Bobotează).
Adresându-se direct cititorului, poetul se exprimă, adesea, în interogaţii, retorice, desigur: „Unde-i frunza, unde-i floarea?/ Ce se-ntâmplă-a cui e vina?/ De ce se-nnegreşte zarea?/ Spuneţi-mi, care-i pricina?” (În prag de iarnă); sau: „Iarnă, de ce scuturi/ Milioanele de fluturi?/ Iarnă, de ce rupi din nori/ Îngheţaţii pufişori?” (Iarnă).
În decorul alb al iernii, întreaga natură participă la jocul fulgilor: muntele, vântul, gerul, codrii, salcia…, prind viaţă, devin personaje. Reuşite personificări ale Iernii şi muntelui întâlnim în „Mătuşa Iarnă”: „Iarna, chiar ca o mătuşă,/ A venit ieri după-masă/ A bătut uşor la uşă/ Şi-a zis: Hai, ieşiţi din casă!”; „Ia priviţi la moşul munte,/ Singurel de o vecie,/ Pletele îi sunt cărunte,/ Iar căciula brumărie!// I-am pus dinţi subţiri de gheaţă,/ În plin ger şi în ninsoare/ Şi fin l-am pudrat pe faţă,/ O statuie acum pare” .
Alte personificări (ale vântului, gerului, mâţelor) găsim în poezia „O, ce iarnă!”: „Vântul suflă în amiază/ Într-o ruginită goarnă/ Şi pe sate se aşază/ O, ce iarnă!// Gerul iute croşetează/ La ferestre flori de gheaţă,/ Mâţele pe pat visează/ O, ce viaţă!”.
În „Ger”, codrii şi salcia capătă însuşiri omeneşti: „Iar codrii prinşi în promoroacă/ Adorm cu gândul către vară”, iar în „Iarna fermecată”: „Salcia pletoasă,/ Cea de lângă casă,/ S-a gătit mireasă”.
Pregnant vizuală şi auditivă, poezia lui Gheorghe Vicol dă frâu liber imaginaţiei, cititorul delectându-se dimpreună cu autorul: „Îngălbenite frunze pe pământ/ Se-nvârt cu fulgii-n iureş îndrăcit.” (Bătrâna Iarnă a venit din nou); „Norii pregătesc ninsori/ Pe a cerului tarabă.” (A venit zăpada iar) şi tot aici: „Satul amorţit tresare”; „Fulgii, îngeri de zăpadă,/ Vin în dans din Paradis,/ Iar pe gheaţa din ogradă/ Se destramă ca un vis.” (Iarnă pustie), iar „Vântul saltă să înfunde/ Văgăunile cu nea.”; „În armură de argint/ Fulgul se aruncă-n gol/ Şi, din cer, ca un alint,/ Vine, vine rostogol.” (Zâna Iarnă a sosit!); „Un falnic cerb la râu se-adapă/ Cu cerul sprijinit în coarne.” (Ger); „Colo-n ramuri de mălin/ Cântă-n noapte huhurezi.” (Noapte de iarnă); „Se-aprind stele-lumânări,/ Luminate-s patru zări” (Cântec de Crăciun); „De pe sub nori subtil apare/ Un colţ de soare ca de aur.” (Decembrie) şi tot aici: „Pârâul greu îşi mână solii,/ Doinind anemic pe o strună”.
Neaşteptate figuri de stil împodobesc, fără a deveni obositoare, poezia lui Gheorghe Vicol, care rămânea zglobie, jucăuşă, uşor de reţinut: „Luna, apoi, la plimbare,/ Lunecând în noaptea albă,/ Ca un galben dintr-o salbă,/ A ieşit nepăsătoare.” (Prima ninsoare); „Dealu-i alb ca un cearşaf”; „Şi în foşnet de mătase,/ În totală armonie,/ Au căzut din cer pe case/ Bucăţele de hârtie.” (Prima zăpadă); „Norii-n ceruri se răstoarnă”; „Şi tot vin în albe jocuri/ Fulgi ciopliţi în filigran.”; „Fiecare fulg-o stea,/ O coroană de crăiasă”.
În acest volum, se amestecă un „tânăr nor”, într-un „aer juvenil”, pe „pământul somnoros”, cu „Fulgii albi, colţoşi, zănatici”, zăpada e „voalul alb”, ursul nu-i feroce, e, dimpotrivă, „blajinul urs”, care-adoarme-n „dalb veşmânt”, iar „bătrânul sat” tresare la sunetul de „goarnă ruginită” , în „scurte licăriri sticloase”, asumându-şi „dalba povară” a anotimpului.
O noutate în poezia lui Gheorghe Vicol: întâlnim un acrostih reuşit la „Gânduri de copil” – „Copii frumoşi” .
Umorul care-l caracterizează pe autor răzbate din poezia „Moşu’: „În ogradă şade moşu’,/ Cu ochi negri şi nas roşu,/ În costumul alb, de gală,/ Iar pe cap cu-n hârb de oală./ Este omul de zăpadă,/ L-am făcut ieri, în ogradă./ Îl privesc; un timp el tace,/ Apoi un reproş îmi face:/ – Spune, taică, asta-i treabă,/ Să nu am şi eu o babă?…”.
Se cuvine să remarcăm, în grafica lui Constantin Ungureanu-Box, siluete diafane, reprezentând iarna, sate îngropate sub nămeţi, copii încotoşmănaţi, turle-nalte de biserici, cojocul peticit al lui Moş Nicolae, clopoţei, trăistuţe, păsări, copaci împodobiţi cu clopoţei, steluţe filigranate – fulgii de zăpadă. Versurile şi grafica se întregesc reciproc, ca într-o simbioză.
Conchidem că acest volum este o reuşită, în genul celor precedente, cu care autorul ne-a obişnuit. Subscriem întru totul prefaţatorului, lector univ. dr. Horaţiu Catalano, de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca: „Deosebitele creaţii poetice ne introduc în lumea minunată a copilăriei, de care ne amintim toţi cu mult drag şi nemăsurată nostalgie, de aceea plăcuta călătorie prin paginile acestei cărţi este o invitaţie la visare în plenitudinea frumuseţii anotimpului alb pentru toţi cei care modelează suflete de îngeri în şcoala românească” şi „din nou, poeziile presărate ca nişte mărgăritare pe întinsul nemărginit al zăpezii mi-au învăluit sufletul într-o linişte curată, determinându-mă să aştept cu nerăbdare sosirea iernii cu ale ei minunăţii”. | Anica FACINA
