ca-ntr-un tablou olandez am rătăcit
pe străzile orașului vechi
lipsit de apărare,
cu ploaia sălcie pe umeri,
cu îngeri sfâșiați
peste pământ în șuvoaie căutând
gloria de altădată dinaintea omului
primul cuvânt
neantul cu dinți strălucitori,
până când mi-a ieșit în cale cu vântul
lipindu-i bicisnic rochia mătăsoasă de șolduri,
lăsându-mă nedumerit
regăsit pe-o cărare
urcând măgura
ascultând-o cum recita strofe primitive,
apoi ea m-a îmbrățișat
revărsându-și miasma
și lipiți de trunchiul unui stejar
am visat că ne-am pierdut în furtună.
cum stăteam nemișcat în mijlocul străzii
cu îngerii deasupra șușotind mustrări
am văzut în privirea ei că, la fel,
și-a adus aminte de acea întâmplare
ce niciodată n-a avut loc
și amândoi am întors palmele spre cer
ca la auzul unei chemări duioase,
renunțând odată pentru totdeauna
la trista îndeletnicire
de-a ne tot revedea așa
întinați
de-a ne tot aminti de faptele
de mult trecute
visate | Victor Ov. RUSU