> Autoînşelare. „Omul care crede că nu se înşeală niciodată este cel care se înşeală de fiecare dată.” (Gaston Bachelard)
> Clan. Căutam, cercetam de multă vreme – fie şi numai în sens cuminte, literar, etimologic – originea şi mai ales mecanismele de coeziune, de funcţionare, de constituire a găştilor oficiale – patente şi potente – care dau conţinut acestui termen. Altfel spus, bref, ce este şi cum funcţionează un „clan”? O cărţulie recent oferită de un amic mă lămureşte, oarecum… Citez: Experţii în civilizaţia şi geneza clanurilor subliniază că acestea nu sunt comunităţi, ci conjuncturale (atenţie, conjuncturale…! –n.a.) adunări de indivizi. În consecinţă, clanul nu are conştiinţă de sine şi nici proiect comun. Membrii săi convin să susţină agenda unui şef oarecare, în schimbul sprijinului pe care acesta îl va acorda – condiţionat în prealabil! – promovării agendelor lor. Şeful ales ca un pion nu este neapărat cel mai puternic, nici cel mai deştept… El este acela a cărui ţintă personală poate fi atinsă – satisfăcător – concomitent cu majoritatea ţintelor membrilor grupului. Cei din urmă trebuie să renunţe, însă, în grade şi pe termene diferite, la aspiraţiile lor, astfel încât convieţuirea să fie posibilă. Atari renunţări fac ca frustrarea dată de aşteptarea „recoltei” să caracterizeze starea de spirit a clanului, în timp ce insecuritatea caracterizează starea de spirit a şefului său. Din frustrare se alimentează permanenta încercare a fiecăruia de a-şi îmbunătăţi situaţia pe seama propriilor tovarăşi. Ba chiar de a forţa mâna liderului ales de clan, dar perceput de clan ca o unealtă oarecare, care ar cam trebui să-şi demonstreze Puterea… Din agitaţia fratricidă a frustraţilor izvorăşte – timidă, apoi obsedantă – teama eternă a şefului că nu va reuşi să medieze corect şi pacifist între susţinătorii săi de circumstanţă şi să menţină vii interesele lor diverse şi (vai!) uneori divergente, ca şi puterea lor relativă aşezată sub semnul unor alianţe interne cu geometrie variabilă, în echilibru, devenind inutil. Or, un şef de clan inutil – unul strict formal, nu unul informal, adică un adevărat „padre-padrone” – este, aprioric, un şef de clan mort. Orice asemănare cu partidele – actuale ori apărute/dispărute din 1990 încoace (că erau la un moment peste 100 de astfel de efemeride, de încropiri partinice prin primii ani postdecembrişti, toate bugetate…) – din România este… absolut neîntamplăoare. Particularitatea este ca partidele româneşti de tip clan sunt alcătuite din oligarhi, adică din potentaţi apţi a proteja şi astfel a controla şi utiliza o clientelă de proletari ai tranziţiei. Dimensiunile clientelei dau dimensiunile puterii oligarhului. Alegerea şefului se face în aşa fel încât clientela sa proprie – de preferinţă nulă – asociată cu clientela oricăruia dintre membri să fie mai mică decât clientelele reunite ale oricăror alţi membri. În acest fel, deţinătorul puterii simbolice nu adună decât accidental masa critică necesară spre a deţine puterea reală. Alâturi de populism, oligarhismul este duşmanul actual cel mai periculos al oricărui partid democratic, indiferent de ideologia sa. Eliberarea partidelor din prizonieratul acestor „elite de pradă” este cheia modernizării regimului politic românesc. Dar cine oare o deţine…?
> Clipă. „Clipa, secunda, e binecuvântată. Restul…e amintire.” (Jim Morisson – The Doors)
> Cultură. „Cultura nu se moşteneşte, ea se cucereşte.” (A. Malraux)
> Flori. „Peste tot există flori, culori, frumuseţe. Dar numai pentru cei care vor şi pot să le vadă.” (H. Matisse)
> Găini. “Amza Pellea mi-a spus o poezie extraordinară: “În pădure, într-un pom/ Toate păsările dorm/ Numai una n-are somn/ Cată să se facă om.”. Ăştia dorm, domnule! Dorm pe ei, şi-n Parlament, şi în Guvern… Pomu-i plin de găini de Crevedia… Treziţi-vă! Căutaţi să vă faceţi oameni. Fiţi vulturi!” (Dan Puric)
> Inutilitate. „Nu-i va servi deloc omului că el a cucerit Luna dacă va pierde Pământul.” (F. Mauriac)
> Iubiri. Nu există decât două feluri de iubiri: cele neîmplinite, care te fac odios şi cele împlinite, care te fac odios.
> Ochi. Oamenii care ştiu să plângă şi nu se jenează să o facă au cei mai frumoşi ochi din lume.
Pemanenţă. „Nu există nimic permanent în lipsa schimbării continue.” (Buddha)
> Remedii. „Câte probleme se pot rezolva datorită unor metode simple! Iar aceste metode foarte simple sunt în general cele oferite de înţelepţi. Cine le ia însă în serios? Ele sunt evident prea simple şi oamenii cred numai în nişte soluţii complicate. Dacă, pentru a-i scăpa de tulburările lor, un înţelept, un
iniţiat le spune: „Închideţi ochii… liniştiţi-vă… respiraţi… trimiteţi iubirea voastră întregii umanităţi, intraţi în armonie cu universul…”, ei nu îl ascultă. În loc să pună în practică aceste metode pentru a le dovedi veridicitatea, ei vor căuta nişte pretinşi magi care să le dea formule cabalistice, să le pregătească unele talismane sau să le reveleze câteva secrete moştenite de la
tibetani sau azteci. Se poate însă ca aceste talismane şi secrete să nu aibă nicio eficienţă sau chiar să le facă rău. Pentru a obţine rezultate importante şi a dobândi mari bogăţii spirituale, trebuie să avem consideraţie pentru nişte metode şi reguli aparent nesemnificative. Da, aparent nesemnificative, dar foarte eficiente în realitate, fiindcă sunt bazate pe o cunoaştere exactă a fiinţei umane.” (O. M. Aivanhov)
> Ruină. „Sunt trei căi de a te ruina : femeile, jocurile de noroc şi specialiştii. Cu femeile e cel mai plăcut, cu jocurile de noroc e cel mai rapid, cu specialiştii e cel mai sigur.” (Georges Pompidou)
> Tristeţe. „Tristeţea este un zid înalt şi urât, ridicat în grabă între două grădini în floare.” (Khalil Gibran) | Cezar STRATON